Pozitia copilului

Miercuri, la cinema Elvira Popescu, apaluzele s-au oferit din picioare şi cu mult-mult drag pentru echipa filmului „Poziţia Copilului” prezentă pentru o sesiune de Q&A. Mulţumesc  Catalin ANCHIDIN pentru invitaţie.

Sunt omul ăla din grup care se războieşte cu toată lumea când vine vorba de filme româneşti. Insist să-mi invit prietenii la cinema şi să-i conving că pierd dacă nu trec peste ideile preconcepute. Nu fac asta din cine ştie ce naţionalism, ci pentru că mi-e milă de oamenii care au certitudini şi păreri fără să experimenteze. Când recomand un film românesc, o fac pentru că a mişcat ceva în mine, pentru că m-a făcut să-mi pun întrebări şi să gândesc şi-mi doresc asta şi pentru oamenii la care ţin.

Nu, n-am obosit să port aceeaşi lungă discuţie când cineva spune că s-a săturat de comunism, de blocuri, de gri. Sunt în situaţia asta de zeci de ori: „– Vreţi la film? – Ce film? – X – Ah, românesc? Nu, mersi„. Da, mă mai irit uneori când îi văd cum fac coadă la cinema pentru că toată presa vorbeşte despre Ursul de Aur câştigat de „români”, dar îmi trece repede pentru că mă gândesc mereu că poate fi un început.

Cred că „Poziţia Copilului”  are puterea de a face un record în materie de spectatori şi poate chiar de a schimba ceva în mulţi dintre ei. E diferit de orice alt film românesc, chiar dacă tema a mai fost poate explorată şi e foarte diferit de Medalia de Onoare (al doilea lung metraj al lui Călin Peter Netzer).

În timp ce aplaudam şi-i priveam pe Ada Solomon, Călin Peter Netzer, Luminiţa Gheorghiu, Bogdan Dumitrache, Vlad Ivanov, Nataşa Raab şi Ilinca Goia zâmbind surprinşi şi uşor obosiţi (îmi pare rău că nu am întrebat cum fac faţă zilelor  înţesate de interviuri, sesiuni de întrebări şi vizionări de presă), eram încă în poveste şi mă gândeam la tot felul de cunoscuţi care ar trebui să vadă filmul ăsta. Scena de la final e atât de puternică, de sensibilă şi de grea, încât te lasă uşor mut, sau cel puţin eu aşa mă simţeam.  Mi-a fost greu să trec de starea provocată de film, aşa că am preferat să ascult întrebările din sală şi să privesc.

Luminiţa Gheorghiu a spus despre personajul ei, Cornelia, că este „de oprit”. „La cât de mult îl iubeşte, nu cred că nu s-ar fi oprit. A avut cu cine„. Am simţit acelaşi lucru. Personajul este atît de fin construit şi interpretat, încât nu poţi să-l urăşti deşi spune şi face nişte lucruri de-ţi vine să-ţi smulgi părul din cap. Cum bine spunea Nuami Dinescu „Este atâta durere în iubirea ei încât n-am putut să o urăsc„. Înţelegi motivaţii, intuieşti un trecut al personajelor. Pe Barbu (Bogdan Dumitrache), iarăşi nu poţi să-l deteşti complet, iar în scena finală îţi vine să-l iei în braţe şi să-i spui că o să fie bine. De fapt, conflictul copil-adult  îl macină pe tot parcursul filmului, dar, în scena finală, copilul Barbu e mai viu ca oricând. Tocmai de aceea, „Poziţia Copilului” este un film pe care multe mame ar trebui să-l vadă, dar este mai ales un film deosebit de util şi de incomod pentru fii.

În sală s-a spus că ar fi avut nevoie de mai multe informaţii despre de ce au ajuns Barbu şi Cornelia în această relaţie bolnavă. Cred că ar fi fost alt film, dacă Călin Peter Netzer ne-ar fi dus în direcţia aceea. Filmul are un trecut deschis şi un sfârşit la fel de deschis. Îţi poţi desena traseul personajelor în funcţie de propria experienţă de viaţă şi asta cred că îl face cu atât mai puternic. În povestea mea, Barbu va face primul pas spre Cornelia şi vor discuta. Nu se vor rezolva toate problemele, dar o va urî mai puţin. Cornelia o să vrea mereu mai mult, dar poate îşi vor găsi un echilibru.

S-a mai spus că trei sferturi dintre mamele de băieţi din România ar fi aşa şi că asta ar avea legătură cu sud-est europenismul nostru.  Cred însă că e o poveste care nu are neapărat legătură cu România ci nu nişte trăsături şi motivaţii universale. Luminiţa Gheorghiu a apăsat ferm pe ideea asta: „Orice mamă sare ca o leoaică. Relele lumii nu s-au inventat în România. Şpaga nu s-a inventat în România„. Au fost multe mame care s-au speriat de ideea de a ajunge Cornelia, multe soţii şi iubite care au vrut să ştie de ce Barbu a fost crescut aşa, căutând răspunsuri pentru propriile poveşti.

Mi-a plăcut propunerea unei spectatoare care a invitat fiecare actor să spună la ce s-a gândit prima oară după ce a citit scenariul:

• Vlad Ivanov: „Iar o să mă urască lumea”

• Nataşa Raab: „Ne-a pus Dumnezeu mâna în cap” şi „Nu mai sunt mama lui Boogie, sunt mătuşa”.

• Luminiţa Gheorghiu: „M-am bucurat că pot să mă desfăşor”

• Bogdan Dumitrache: „Vreau să joc”

• Ilinca Goia: „Foarte bine scris, foarte pe muchie”

Au fost 130 de pagini de scenariu, trecute prin 14 variante şi 30 de zile de filmare şi a ieşit o poveste intrepretată impecabil. Filmul are umor, are tensiune şi cred că are puterea de a ne face să fim puţin mai buni. Haideţi să umplem cinematografele. Eu vreau să-l mai văd o dată.

PROGRAM:

„Pozitia copilului” este o producţie Parada Film în coproducţie cu Hai Hui Entertainment.