AC/DC- o cronica intarziata

Am întârziat atât cu postul ăsta pentru că încă mă simt mută :)) Nu-mi vine să scriu decât că „a fost bestiaaaaal” şi să vă povestesc cum ne îmbrăţişam toţi şi ne strigam unul altuia „nu-mi vine să creeeeeed!!!”

Aveam aşteptări mai mari de la formaţia Down. Nu a fost  vina lor că s-au auzit execrabil dar tot m-au plictisit. N-am înţeles de ce Anselmo a încheiat cu  „and she’s buying a stairway to heaven”. Vă rog lămuriţi-mă dacă voi aţi văzut legătura între solistul ex-Pantera, concertul AC/DC şi piesa Led Zeppelin. [ştiu că e posibil să-mi iau înjurături şi că vreo 6000 de oameni au venit special pentru Down la concert; îl respect pe Anselmo, la mine pur şi simplu nu a ajuns în ziua aia…şi mă şi amuză tentativele de atragere a simpatiei publicului vorbind despre iarbă].

Eram destul de stresată că Iris vor fi primiţi fără entuziasm datorită sonorizării sinistre dar publicul a fost cald şi a ignorat că băieţii se auzeau încet. Minculescu era emoţionat şi în formă. Mi-a plăcut că în afară de „Floare de Iris” playlistul nu a inclus balade. Mi-a părut rău că nu au cântat „Trenul fără naş” , ar fi mers la fix cu Locomotiva AC/DC. După primele piese parcă şi sunetul îşi revenise sau eram eu cuprinsă de euforia din jur. La „Pe ape”  isteria a fost maximă în zona noastră.

Gaşca noastră s-a lipit repede de grupurile din jur şi am strigat versurile din toţi rărunchii. În timp ce ţopăiam şi ţipam mă gândeam cât de mult mi-ar plăcea să citesc un reportaj bine scris despre săptămâna în care Iris s-au pregătit să deschidă cel mai important concert al anului; cât de bine ar fi fost ca un jurnalist să se ţină după ei la repetiţii, să le surprindă emoţiile şi entuziasmul…

De show-ul AC/DC parcă nu pot să vorbesc. A fost cel mai tare concert pe care l-am văzut vreodată. Eram  entuzismată şi simţeam adrenalina exact ca atunci când eşti în montagne russe şi te apropii de căderea cea mai mare. Locomotiva, clopotul, tunurile, Rosie cea mega dotată, suneeeetul şi mai ales energia lui Angus Young au fost incredibile.

În timpul piesei „The Jack” mă minunam cum de cameramanii găsesc cele mai frumoase fete din piaţă şi le pun pe ecran. Un tip din stânga mea nu s-a mai putut abţine şi a strigat agitat şi cu poftă: „Băi da cum de găsesc ăştia numai bunăciuni??!”. Nu ştiu cum le găseau…dar gagicile au făcut cinste clişeului cu România şi femeile frumoase.

Publicul a fost fenomenal în colţul nostru de mulţime. Oamenii erau atât de fericiţi şi de vioi şi de bestiali că nu aveai ce să le reproşezi. La alte concerte mari am mai văzut inşi plictisiţi, dezamăgiţi, cârcotaşi. La AC/DC toată lumea parcă era în priză şi Brian Johnson a spus pe bună dreptate „You know how to rock!”.

Organizarea a avut o singură problemă:300 de toalete la peste 50.000 de vezici pline cu bere.

În rest…I’ve been THUNDERSTRUCK!!!

De-abia aştept Sonisphere Festival şi sper ca trupele invitate să facă ceva frumos în memoria lui Ronnie James Dio.