Cronica Aerosmith 18 iunie

Sunt unele staruri rock  (Plant, Coverdale, Jim, Tyler …), care au CEVA electric, magic; ceva care, cel puţin la mine,  se manifestă/ s-ar manifesta cu fluturaşi în burtă şi ţipete ascuţite.

Ascult Aerosmith de când eram copil şi niciodată nu i-am ascultat pentru baladele arhi fredonate.  Ţopăiam îndrăcit pe „Dude looks like a lady”, „Walk this way”, „Love in an elevator”,  „Bone to bone”, „Kings and Queens” iar „Dream on” îmi dădea fiori încă dinainte să merg la şcoală.  Totuşi…abia după ce am dat de MTV(cred că Sweet Emotion a fost primul clip de care m-am lovit),  am fost convinsă că dacă l-aş vedea pe Steven Tyler live m-aş îndrăgosti pe loc.

„Noroc” că Zone Arena e un loc nasol şi nu l-am văzut suficient de bine încât să mă topesc, dar chiar şi aşa „the bad boy from Boston” mi-a smuls suficiente ţipete şi m-a făcut să-mi muşc buzele destul de tare. Dacă aş fi fost mai aproape de scenă cred ca m-aş fi lăsat hipnotizată de fiecare gest- „noroc” că la Zone Arena gazonul A e o bătaie de joc cu sunet execrabil şi vizibilitate redusă.

Dacă m-aş fi născut în America tare mi-e că alter ego-ul meu groupie m-ar fi făcut să alerg după Aerosmith prin toată lumea :)) Poate de-asta mulţi spun că formaţia care are o mulţime de piese în The Rock and Roll Hall of Fame’s 500 Songs that Shaped Rock and Roll, cântă „muzică pentru gagici”.

Vineri, 18 iunie 2010, am văzut o bucăţică de istorie a rockului.

Au trecut cinci minute peste ora nouă şi acordurile  de la „Rainy day woman”  (nu „Like a rolling stone”, nici „Everybody must get stoned” aşa cum a scris aproape toată presa, inclusiv Metalhead!), au început să agite mulţimea. Cortina cu logo-ul Aerosmith a căzut spectaculos în timpul piesei „Love in an elevator”, nu în timpul intro-ului. [Toţi se grăbesc să publice la timp cronicile şi nu se obosesc să verifice ce scriu, dar nici să corectezi după ce o mulţime de comentatori îţi semnalează greşelile?!]

Mă aşteptam ca sunetul să mă zguduie bine şi m-am trezit că vorbeam cu prietenii din jur şi ne auzeam fără să ţipăm. Pentru că Joey Kramer, Steven Tyler, Brad Whitford, Tom Hamilton, Joe „Fuckin’”Perry si Russ Irwin sunt atât de meseriaşi am ignorat problemele de volum şi m-am bucurat de show-ul bestial. Nu a fost nevoie de efecte pirotehnice, proiecţii, lasere …Steven Tyler şi Joe Perry au cucerit mulţimea şi au făcut ce-au vrut din ea numai cu chitări, unduiri, pantaloni strâmţi şi o muzicuţă. „That’ s my idea of a good time baby, baby, baaaaaby!” Iar Steven Tyler strigând „vă iubesc” la finalul piesei „Eat the rich”- priceless.

La „Baby please don’t go” am închis ochii şi am lăsat muzica să mă gâdile. Nici nu pot să-mi imaginez cum ar fi fost să fiu în primul rând, şi să-l văd pe Steven Tyler iubind in genunchi muzicuţa aia…Noroc că cineva a filmat momentul:

La „Dream on” am simţit că-mi iau zborul din cârca prietenului şi plutesc pe deasupra celor peste 30.000 de oameni. La 5 dimineaţa am plecat la mare şi încă îmi mai zbârnâiau acordurile prin suflet şi-mi dădeau fiori reci.

Ştiţi vorba ceea cu „I can’ t get no satisfaction?” Aşa am rămas eu după concertul Aerosmith de la Zone Arena. Mai vreau, dar mai tare, mai de-aproape, mai mult…

3 thoughts on “Cronica Aerosmith 18 iunie

  1. Pingback: Tweets that mention Cronica Aerosmith 18 iunie « Zapacita -- Topsy.com

  2. de unde am stat eu (gazon B, pe undeva prin stanga) s-a auzit destul de ok. m ult mai tare decat la Bob Dylan, mai incet umpic ca la AC/DC, dar mai clar. zic si eu🙂

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s