Cronica Anthrax si Megadeth- Sonisphere ziua 2

Sâmbătă la Romexpo m-am simţit ca în visele mele demente de când eram mică. Vremea a ţinut cu zecile de mii de „roacheri satanişti”. A fost o zi perfectă pentru nebunie şi am rămas cu o amintire cât se poate de vie: febră la muşchii sternocleidomastoidieni🙂

Notă: Vorbesc la plural pentru că am fost gaşcă mare şi diversă

Am ajuns pe la 2 jumate şi am dat peste sute de melomani care sprijineau pasajul de la Romexpo şi se hidratau conştiincios. Nu se mai ţinea cont de vârstă, sex, culoarea tricoului ş.a.m.d. Berile reci dispăreau vertiginos, „adevăraţii” îşi instigau amicii la coniace şi alte greutăţi, „vamaioţii” făceau chetă ca să-şi cumpere bilete.

Ne-am hidratat şi noi- fiecare după posibilităţile ficatului din dotare- şi ne-am târât la coada uriaşă ce se formase la intrare. Am avansat destul de rapid şi am intrat la Romexpo la vreo zece minute după ce Viţa de Vie terminaseră de cântat. Prima reacţie? Obscenităţi la adresa deştepţilor cărora le-a dat prin cap să mute Aerosmith la Zone Arena şi să-l găzduiască pe Ozzy tot acolo. Parcarea era ready to rock şi arăta bestial, standurile de adăpat erau muuulte şi la îndemână, boxele multe şi impunătoare.

Anthrax

sursa poze: iconcert.ro

Găştile se îmbrăţişau şi îşi strigau entuziasmul. Copiii accesorizaţi cu căşti uriaşe făceau ochii mari din cârcile părinţilor demenţi şi frumoşi. Mulţimea şi entuziasmul creşteau precum aluatul. Mulţi cărau la cartoanele cu bere când Anthrax şi-au făcut intrarea pe scena Sonisphere. Ascultasem Anthrax acum patru-cinci ani, dar doar  albumele „Fistful of metal”(1984, debut) şi „Sound of white noise”(1993). Nu mă aşteptam să-mi placă atât de mult live. Energia lui Joey Belladonna, linia hipnotizantă a basului lui Frank Bello şi senzaţia că formaţia Anthrax cunoaşte secretul călătoriei în timp, au construit un show frumos. Cine ar fi crezut că Anthrax vor suna aşa de bine şi vor fi atât de prietenoşi şi de meseriaşi?

Au deschis cu „Caught in a mosh” şi tare rău mi-a părut că în jurul meu erau numai mastodonţi şi ar fi fost periculos să intru în joaca lor. Am făcut ca toate visele pe „Antisocial”, „I am the law” şi „Indians”(„It s time for the war dance!” a strigat Belladonna şi s-a împodobit cu o creastă de pene).

Imediat după „Indians” acordurile de la „Heaven&Hell” au dat fiori celor care şi-ar fi dorit foarte mult să-l vadă pe Ronnie James Dio la Bucureşti. Mi-ar fi plăcut ca toate trupele să facă un astfel de gest, să-i dedice o melodie, să proiecteze o fotografie, să spună câteva cuvinte. Ar fi fost frumos şi nu cred că era un efort atât de mare.

Anthrax au părut că s-au simţit foarte bine pe meleagurile noastre şi sper să se ţină de cuvânt-„See you guys again, maybe with a new record, right?” Chiar aş vrea să-i mai văd (mai ales că au cântat prea puţin la Sonisphere), încă mai au multe de spus şi multe mulţimi de instigat la war dance.

*între timp ne-am împrietenit cu nişte nemţi haioşi, membri în fan clubul Metallica; erau tare darnici cu berea şi insistau să ne cinstească, mirându-se că  suntem aşa de surprinşi. Dă-i ei cu „Please, it s our pleasure”, dă-i eu cu împărţit ţigări la schimb, că au şi apărut cei pe care îi aşteptam cel mai cu foc:

Megadeth


Nu mă plâng că n-au fost mai vorbăreţi sau mai haioşi. Au cântat piese de pe abumele vechi, şi-au făcut treaba bine şi au dispărut. Parcă prea repede…Uşor nedrept că din „the big four”, numai Metallica au avut două ore la dispoziţie. Mustaine a început în forţă cu „Holy Wars” şi „Hangar 18”, piese de pe albumul „Rust in Peace” (care în curând împlineşte 20 de ani).

Iată ce zicea Mustaine despre „Hangar 18” în 1990:

„The idea’s based on a place in the four corner state region of the United States… it’s a place where the military intelligence is housing alien aircraft and alien life-forms. Not that I subscribe to this point of view or any of that kind of BS, but Nick(n.a. Nick Menza, tobar) is way into it. I mean, the guy thinks that Jesus was a Martian! But, I guess those of you who know Nick probably know that the possibility, the way he explains it, it could be real. So we tried to bring it to you guys in a song form, and it’s up to your imaginations to see whether or not you believe it.” (Mustaine, 1990)

Recunosc, aşteptam cu emoţii „A tout le monde”. A cântat mai toată lumea şi a cântat frumos. Nemţii se luaseră în braţe cu jumătatea masculină a găştii şi răcneau franţuzeşte de mama focului.

Utimele două piese care au electrizat roacherimea au fost „Symphony of destruction” şi „Peace Sells”. Megadeth au fost  puternici, profesionişti, aş spune chiar eleganţi. Vreau un concert numai cu ei pentru că 11 piese  nu mi-au ajuns.

Despre Slayer şi Metallica în episodul următor

2 thoughts on “Cronica Anthrax si Megadeth- Sonisphere ziua 2

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s