The best stories give birth to other stories- Jacqui Banaszynski

Am ajuns ieri la 11 fără un sfert la MNAC şi mi-am legat bicicleta de un rastel roşu care găzduia o Merida mult mai arătoasă ca a mea. Decât o revistă şi Cros o invitaseră în dimineaţa aceea pe Jacqui Banaszynski la o „discuţie liberă despre jurnalismul narativ, scopul poveştilor, importanţa documentării în scrierea articolelor de profunzime, viitorul reportajului”- sau mai pe scurt „Cum se scriu povestile de Pulitzer

Aveam emoţii mari aşa că am mai stat la o ţigară. Cum să nu ai emoţii uriaşe când urmează să o întâlneşti pe autoarea vorbelor pe care le ai lipite lângă calculator ?!

„Stories are our prayers, so write and edit and tell them with due reverence, even when the stories themselves are irreverent. Stories are parables. Write and edit and tell yours with meaning so each tale stands in for a larger message, each moment is a lesson, each story a guidepost on our collective journey.

Stories are history; write and edit and tell yours with accuracy, understanding and context and with unwavering devotion to the truth. Stories are music; write, edit and tell yours with pace and rhythm and flow, throw in the dips and twirls that make them exciting, but stay true to the core beat. Remember that readers hear stories with their inner ear.

Stories are our soul; so write and edit and tell yours with your whole selves. Tell them as if they are all that matters.” – Jacqui Banaszynski

După mai bine de trei ore am plecat de la workshop cu pielea de găină şi cu sentimentul că orice e posibil, că poveştile sunt peste tot şi oamenii vor avea întotdeauna nevoie de ele, că spusul poveştilor e un act magic. Recunosc, n-am avut curaj să o întreb nimic. Aveam un nod aşa de mare în gât încât mă temeam că o să chiţăi în loc să vorbesc.

Discuţia a început jucăuş pe tema cărţilor preferate din copilărie. „Peter Pan! Nu, David Copperfield! Ba, Alice în Ţara Minunilor”. Până să mă hotărăsc care poveste mi-a fost mai dragă, o fată din faţa mea a vorbit despre Huckleberry Finn, spunând că a visat mereu să plece. Şi aşa s-a declanşat magia:

„I tell a story to you as a human being and you think of a story of your own. The best stories give birth to other stories„.

Nu asta ne dorim cu toţii când spunem o poveste? Ca cititorul să regăsească o poveste personală în ea? Când am scris despre cum am picat la teatru nu-mi imaginam că cineva va vedea în acel text mai mult decât povestea unui eşec personal. Abia după ce am primit mailuri de la câţiva oameni care îşi doreau şi ei foarte mult să intre la Facultatea de Teatru, sau de la oameni care picaseră deja am înţeles că povestea nu mai e a mea ci e povestea visului din copilărie pe care nu reuşeşti să ţi-l îndeplineşti.

Poveştile din copilărie, filmele ne rămân în minte peste ani pentru că legăm anumite ancore personale de ele. Când ne-a întrebat Jacqui care e ultimul articol de ziar de care ne amintim, mi-a fost imposibil să mă gândesc la vreo ştire specifică- deşi citisem o mulţime în dimineaţa aceea.

Stories have a place in our society which I don’ t think can be replaced.”

Jacqui a fost finalistă pentru premiul Pulitzer în 1986 cu textul despre foametea din Ethiopia (Trail of Tears). A stat o lună în taberele de refugiaţi împreună cu fotografa ei. Când data plecării se apropia jurnalista era disperată că nu ştia cum va spune povestea  mizeriei din jur, a sutelor de mii de oameni veşnic căutând apă, a zecilor de cadavre îngropate zilnic.  Până când într-o noapte i-a auzit pe  bătrâni cântându-le copiilor. Era modul prin care ei  îşi transmiteau istoria şi legile. Atunci a înţeles universalitatea poveştilor şi a ştiut că „stories matter”.

Stories are for eternity.”

Lui Jacqui Banaszynski îi place mult filmul „Braveheart”, în special replica „History is written by those who have hanged heroes”.

Whoever owns the story, owns the truth

Iată încă un motiv pentru care poveştile contează. Un exemplu autohton? Povestea pe care o spune Lavinia Gliga despre fetiţa acuzată că ar fi îmbolnăvit „tot satul” de sifilis” (Îngerii din jurul ei) versus povestea pe care a spus-o ziarul Gândul.

Mă simţeam  incredibil de optimistă ascultând-o pe Jacqui vorbind cu atâta pasiune despre ce face. N-a trecut mult şi m-am pricopsit cu nodul în gât despre care vă povesteam la început. Discuţia s-a mutat către articolul premiat cu Pulitzer, „Aids in the Heartland„. S-au proiectat fotografii cu Dick Hanson si Bert Henningson şi m-am cutremurat văzându-i slăbind şi stingându-se.  Mă gândeam numai la câtă putere a avut Jacqui, cum a suportat să-i vadă murind pe rând, puţin câte puţin. Sigur că întrebarea cea mai nasoală mi-a înflorit imediat în minte: Eu aş putea să fac asta? În peste un an de reporting te ataşezi mult de personaje. Aş putea suporta gândul că-i văd murind, că de-asta i-am căutat şi de-asta scriu despre ei? Nodul era din ce în ce mai mare. N-am putut să-mi răspund la întrebare. Povestea asta ar trebui spusă şi în România. Problema e cine ar putea să o spună. Am văzut oameni ştergându-şi discret lacrimile, am auzit oameni oftând tot mai lung şi pentru o clipă am simţit că toţi avem gândurile în aceeaşi direcţie. Magic.

I’m asking your permission to watch you dye

Jacqui Banaszynski a spus povestea asta în anii 80 când nimeni nu ştia de unde vine virusul, când oamenii se temeau să-i atingă pe bolnavii de SIDA, când homosexualitatea era aspru blamată. Dick şi Bert au devenit mai mult decât statistici; ei au ilustrat povestea cuplului nedespărţit  indiferent de greutăţi, chiar dacă ştiau cine a adus moartea între ei.

De parcă nu eram deja cu emoţiile pilaf, în discuţie a mai apărut o poveste. Dick avea un frate şi patru nepoţi. Soţia fratelui era îngrozită de homosexualitate şi de boală. Nepoţii lui Dick nu aveau voie să îşi vadă unchiul. Cu scurt timp înainte ca Dick să moară, fratele său şi-a luat copiii şi i-a lăsat să-l vadă prin crăpătura geamului de la maşină. La 20 de ani de la publicarea poveştii Jacqui a primit un mail de la o nepoată. Avea zece ani când l-a privit pe Dick Hanson pentru ultima dată şi acum îi mulţumea jurnalistei pentru că prin intermediul poveştii „Aids in the Heartland” reuşise să-şi cunoască unchiul şi să-şi confirme gândul că tatăl ei a fost un om bun.

Am senzaţia că  Jacqui Banaszynski motivează pe oricine. Pentru că spune poveşti cu pasiune şi ştie exact de ce o face.  Poate de-asta îmi lipisem cuvintele ei cât mai aproape de monitor, fără să o fi întâlnit vreodată. E la fel de magică în persoană pe cât e şi în scris.

Nu pot decât să-i mulţumesc.

Au mai scris despre întâlnire: Laura Jigău, Dana Gonţ, Florentina, Garbo.ro, Tincuţa Baltag, Lucruri Simple, Sana Nicolau, Andra Badicioiu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s