Podragu- Vistea- Vf. Moldoveanu si marmota

Unde rămăsesem? Eram la Podragu şi dormeam buştean. Ziua 3 a fost dedicată Vârfului Moldoveanu.

La şapte am fost în picioare pentru că voiam să ajungem pe vârf înainte de prânz (altfel riscam să-l prindem înnorat). Am mâncat un ardei gras, nişte pateu şi un triunghi de brânză topită (bonus: în Real am găsit nişte pâinici numai bune de luat pe munte- cântăresc cât o pâine normală dar sunt subţiri şi compacte). Restul trupei a mâncat şi nişte tradiţională slană cu ceapă.

Am pus în doi rucsaci câte un baton de cereale şi unul de ciocolată,  pelerine de ploaie şi două conserve de ton; am umplut bidoanele cu apă (a fost o zi extrem de călduroasă, ni s-a terminat pe Viştea),  şi am pornit. Câţiva munteni sfătoşi  îşi beau cafeaua la cabana Podragu: „trei băieţi şi fata duce rucsacul? Păi e frumos?”-  Ce să fac?! Mă simt ciudat dacă nu am ceva în spate; un rucsac  mă echilibrează.

Din Şaua Podragului (2307 m) mergem pe curbă de nivel până în Şaua Orzănelei (2305 m).  Poteca e subţire şi ocoleşte vârfurile: Tărâţa(2414m), Corabia(2406m), Ucea Mare(2434m) şi Ucişoara(2418m).

Dupa vreo ora am făcut o pauză de ciocolată şi ne-am bucurat de peisaj. Eram destul de îmbufnată că de atâtea zile nu văzusem nici măcar o capră neagră. Anul trecut peretele de la refugiul Călţun era pliiin. Probabil acum se ascunseseră toate în zone mai puţin populate.

Jos de tot, totul era învăluit în nori şi ceaţă. Urcarea pe Viştea se arăta însă în toată splendoarea ei. Părea un balaur fioros cu care ştii că o să ai mult de furcă până o să-l dobori. Pe cât de greoaie şi de nesuferită părea panta, pe atât de rapid am ţopăit pe zeturile stâncoase. Simţeam că vârful e aproape şi nu mai ştiam ce-i oboseala (abia la coborâre genunchii şi gleznele parcă m-au certat că n-am făcut pauze mai dese).  Fiecare îşi cunoaşte cel mai bine ritmul. Eu mă ştiu că funcţionez la efort susţinut şi că pauzele prea lungi sau prea dese mă dau peste cap- de-asta am abordat urcarea destul de rapid. Dacă nu aş fi fost hidratată şi băgată în priză de batonul de ciocolată probabil aş fi văzut stele verzi şi aş fi avut ameţeli de la efort (s-a mai întâmplat)

Traseul devenea tot mai aglomerat pe măsură ce ne apropiam de Viştea(2527 m, al treilea vârf din România). Înaintea noastră i-am zărit pe bulgarii de la Podragu, tot cu tricouri galbene. Mi-a plăcut de ei pentru că deşi se vedea că nu sunt prea experimentaţi (după sacoşele pe care le duceau în mâini), înaintau zâmbind şi se bucurau de tot ce vedeau.

Ajunşi pe Viştea am băut urmele de apă pe care le mai aveam şi am pornit rânjind spre vârful Moldoveanu. Dacă aş fi fost profesoara de geografie, mi-aş fi dus elevii să vadă fiecare vârf despre care le-aş fi vorbit. Când eram copil nu realizam că numele şi cifrele pe care trebuia să le reţinem pentru lucrările de control, chiar erau locuri concrete, cu poteci, animale şi privelişti incredibile. Poate alţi copii reuşeau. Eu ştiu că uram geografia pentru că nu o înţelegeam. Istoria îmi spunea o poveste, geografia mă forţa să memorez. Dacă aş fi văzut locurile despre care profesorii ne vorbeau, aş fi avut o poveste personală despre fiecare grupă muntoasă din România.

De pe Viştea ajungi în 10-15 minute pe Moldoveanu. Ultima bucată de traseu e colţuroasă şi destul de expusă, parcă special croită aşa de natură ca să simţi că ai muncit suficient până să atingi vârful.

Vecinii noştri cehi erau deja pe vârf. Ne-au ajutat din nou, de data asta nu cu primusul, ci cu câte o gură de apă. Bulgarii dăduseră drumul la un radio portabil şi încinseseră o horă în jurul stâlpului. Ne-am întins şi am tras în piept toată frumuseţea din jur, aşteptându-ne rândul la poze.

În vreo trei ore am fost înapoi în Şaua Podragului(cu tot cu popasul de 15 minute pentru prânz). Am început să simt oboseala abia când coboram spre cabană. Dar ce oboseală…Nu mă mai ascultau picioarele de nici un fel. Mi le aruncam la vale ca pe nişte buşteni şi mă sprijineam în beţe în speranţă că nu o să mă prăbuşesc 🙂

Mi se părea că râd toţi măgarii ăia de mine. Febra musculară a fost iminentă. Iarăşi am ajuns la corturi înaintea ploii.

În ziua 4 am mers tare greu spre lacul Podrăgel şi înapoi la Bâlea. Picioarele mele cred că ar fi fost mai fericite dacă s-ar fi întors tot pe la „trei paşi de moarte” pentru că traseul care ajunge sub fereastra zmeilor presupune urcări şi mai ales coborâri interminabile. Totuşi dacă n-am fi luat-o pe acolo nu am fi văzut frumuseţe de marmotă blănoasă şi grasă (o marmotă bate o capră neagră, da?). Cum aparatul nostru nu era deloc performant şi marmoţica se camufla printre stânci…mai mult de atât nu pot să vă arăt(daţi click să se facă mare):Acestea fiind zise şi arătate, nu mai pot decât să vă doresc să vă bucuraţi de minunăţiile din ţara noastră şi să VĂ ROG să-i lăsaţi şi pe alţii să se bucure de ele( luându-vă gunoaiele).