Tura de weekend prin Romania

Această prezentare necesită JavaScript.

Datele problemei:

Plecare din Bucureşti sâmbătă la 2:30 (da, prânzul)

Vehicul: Bmw f650 alias furnica neagră

KM parcurşi: 887 zice Google Maps; click pe hartă pentru detalii

Traseu: Bucureşti- Râmnicu Vâlcea- somn în Brezoi la o tanti vorbăreaţă (60 de lei camera dublă)- mic dejun şi târg de olărit în Sibiu- popas 5 minute în Sebeş- Orăştie- Grădiştea de Munte- Cetăţile Dacice- Hunedoara-Haţeg- Rezervaţia de zimbrii- Petroşani-Bumbeşti Jiu- Târgu Jiu- Horezu (somn la o tanti drăguţă, 80 de lei camera dublă)- Râmnicu Vâlcea, Bucureşti

Vremea: schimbătoare;  fleaşcă în Hunedoara

Parcă de frica toamnei am fugit sâmbăta asta în ditamai călătoria prin ţară. Sâmbătă pe la 2 am pus în top-case periuţe de dinţi, o hartă şi nişte polaruri pufoase. M-am încălţat cu bocancii de munte, mi-am pus două perechi de colanţi pe sub blugi (aşa că scuzaţi-mă dacă în poze arăt mai „pufos”) şi pe la 2:30 am încălecat.

La 5:30 eram deja cazaţi în Brezoi şi ne aşezasem lihniţi la restaurantul Class.  Am comandat pizza şi ne-am şocat de dimensiunea şi preţul ei: 14 lei şi depăşea cu vreo 10 cm farfuria uriaşă. Chelnerul a zâmbit şi ne-a spus că dacă nu mai putem ne-o împachetează. Şi restul mâncării arăta excelent, mai ales păstăvul din Lotru.

Parcursesem 209 km.

Oraşul Brezoi se află la confluenţa Oltului cu Lotru şi e străjuit de munţii Cozia. Peisajul e întradevăr impresionant, oamenii sunt foarte amabili (tanti de la pensiune ne-a povestit că şi ea e pasionată de motociclism şi ne-a rugat ca dacă ne întoarcem prin Petroşani să ne oprim neapărat la o cafea). Împădurit bine de conifere, ca un copil înfofolit, oraşul mi-a lăsat impresia că ar fi vizitat destul de des de urşi şi ursoaice.

A doua zi la 8:30 am pornit spre Sibiu. Drumul trece pe lângă Lotru şi e chiar spectaculos. Din păcate în fiecare punct numai bun de făcut poze era pliiiin de gunoaie. Vântul rece de munte ne cam îngheţase aşa că ne-am oprit să luăm micul dejun. De fiecare dată când ajung în Sibiu mă minunez de cât de frumoasă pare viaţa acolo. Cupluri de bătrânei îmbrăcaţi cu hainele de duminică îşi beau cafeaua la soare, în centru; turişti străini cum cred că n-a văzut Bucureştiul vreodată; ceai negru în ceşti uriaşe şi sandvişuri calde; piaţa mare ticsită de meşteri populari adunaţi la Târgul de olărit.

Când să pornim spre Sebeş, un bătrânel haios ne-a bodogănit: „Păi bine domnule, o plimbi pe domnişoara şi pe mine nu mă plimbi?”.  Apoi şi-a scos pălăria şi a început să râdă: „Drum bun! Să-ţi trăiască domnişoara”. Mi-a părut rău că nu l-am întrebat dacă n-ar vrea să se plimbe puţin.

În Sebeş ne-am oprit 2 minute cât să ne mai dezmorţim şi ne-am continuat drumul spre Orăştie (786 de ani de la prima atestare documentară). Nu aveam timp să ne oprim la statuia lui Burebista sau la cetatea medievală (1544) aşa că am ţinut şoseaua spre Grădiştea Montană şi apoi drumul forestier până la Sarmizegetusa (cel puţin pentru motocicletă drumul a fost bun, cu un singur obstacol mai stâncos la pod).

Parcursesem 416 km

Îmi doream să vizitez locurile astea  încă de când eram copil pentru că învăţătoarea mea dragă îmi dăruise cartea „Viteazul Sarmi şi domniţa Zegetusa”(Elena Zafira Zanfir). Când am ajuns acolo am simţit o dezamăgire similară cred cu cea a copiilor care mă văd din întâmplare fără costumul de spiriduş.

Capitala Daciei pre-romane a fost inclusă pe lista patrimoniului cultural mondial Unesco.  Asta nu i-a împiedicat pe o mulţime de turişti români să-şi scrijelească numele pe zidurile cetăţii. Emil şi Eva ce-aţi avut în cap în 2009 când aţi vizitat locul ăsta?

Nu vă aşteptaţi să plătiţi intrarea sau vreo taxă foto, să cumpăraţi pliante sau să staţi de vorbă cu vreun ghid. Lumea vine cu paporniţe pentru picnic şi se aşează pe lângă sanctuare pentru că acolo e mai însorit; ba îşi mai sting şi ţigările în istorie.

Situată pe o sâncă, la 1200 de m înălţime, Sarmizegetusa a fost centrul strategic şi administrativ al sistemului defensiv dac. Astăzi e sub pământ şi buruieni aşteptând să fie redescoperită. Sigur, numai ideea că te plimbi pe nişte drumuri şi te împiedici de nişte pietre care datează de pe vremea dacilor, e suficientă ca să te înfioare; dar nu ai cum să nu te înfurii că nu suntem în stare să spunem povestea acelor vremuri- în primul rând pentru noi ca popor şi abia apoi  pentru străini. De-asta mi-e silă când aud discuţiile despre brandul turistic. Oamenii ăia nu au pus piciorul în viaţa lor pe o cărare de munte şi habar nu au ce înseamnă plăcerea de a călători. Cum să nu-şi fie ruşine să vorbeşti de promovarea turismului când cetatea strămoşilor tăi e îngropată şi la propriu şi la figurat?!

Discul solar, „astrolagul” (un vas cu apă în care bolta cerească se reflecta pentru ca dacii să poată studia mişcarea astrelor), jgheaburile cu forme parcă făcute special pentru decapitări închinate lui Zamolxe, drumul pavat, sunt doar nişte poveşti indescifrabile dacă nu te documentezi puţin înainte să vizitezi cetatea. Mi se pare incredibil că sanctuarul mare circular, un fals istoric grosolan (lemne aşezate în urmă cu 30 de ani la turnarea filmului Burebista!!), este atât de apreciat de tot felul de „turişti energetici”. Restaurarea din anul 2000 nu a făcut decât să înrăutăţească lucrurile pentru că s-a făcut cu ciment şi pietriş…

Dezavantajul unei ture de weekend este că nu ai timp să vezi tot ce ar fi de văzut. Munţii Orăştiei ascund o mulţime de „bijuterii”. La vară de-abia aştept să-i parcurg cum se cuvine. Poate aşa voi reuşi să descopăr singură o poveste a acelor locuri.

Planul de acasă era să vizităm şi Castelul Corvinilor, dar în Hunedoara o ploaie deasă ne-a pus pe fugă. [Trebuie neapărat să cumpărăm nişte costume de ploaie]. Am decis că ne uscăm mai repede în mers aşa că am gonit spre Haţeg. Dârdâiam din toţi rărunchii când am ajuns la popasul Zimbru şi aveam blugii încă uzi. Tânjeam după o farfurie de mâncare caldă, după o cafea fierbinte şi un pic de odihnă. La popas din păcate pentru noi era o ditamai nunta în toi aşa că nu ne-a primit nimeni. Am mâncat la un hotelo-restaurant, neîncălzit: piure cu/de cocoloaşe cât boaba de strugure şi un piept de pui, teoretic „la grătar”, practic prăjit.

La 3 km de Haţeg, în pădurea Silvuţ ne aştepta rezervaţia de zimbrii. Drumul forestier a fost foarte ok iar domnul de la intrare extrem de amabil pentru că ne-a invitat să ne lăsăm căştile şi genuncherele pe bancă lângă el- „Vin motociclişti tot timpul aici. Numai astăzi au fost vreo şase”. Domnul cu biletele părea destul de obosit şi de abătut. S-a dovedit că dumnealui este şi omul care le dă celor cinci zimbrii de mâncare („10 kg de porumb spart pe zi”), şi omul care aleargă după ei prin pădure (bucata împrejmuită pentru animale) ca să-i aducă în ţarc. În aprilie a fost paralizat de la brău în jos pe partea dreaptă dar acum şi-a revenit. Totuşi cum bate vântul mai tare şi transpiră, cum se resimte. Intrarea este 4 lei.

După vreo 500 de m ajungi în faţa unei spărturi în zid prin care poţi să te zgâieşti la cele cinci animale masive (trei adulţi şi doi pui). Un singur panou îţi povesteşte în câteva rânduri despre rezervaţia creată în 1958. Zimbrul caucazian (carecândva popula Europa şi America de Nord), a dispărut pentru totdeauna. Ultimul exemplar a fost prins şi dus în Germania în 1908. A trăit în captivitate 18 ani şi s-a împerecheat cu femele zimbru „de şes”- aşa au apărut „descendenţi hibrizi”, aşa numiţii „zimbrii europeni”- străbunicii zimbrilor de la Haţeg.

Chiar dacă nici aici nu există ghizi, magneţi de frigider, pliante şi alte „mofturi” pentru turişti, merită să poposiţi la zimbrii, mai ales dacă aveţi copii. Mini-turiştii se căţărau pe zidul de piatră şi chiuiau de plăcere de fiecare dată când puiul Romeo dădea din coadă sau mesteca la vreo creangă.

Din Haţeg am pornit spre Petroşani-Bumbeşti Jiu, pe un drum destul de bombardat dar foarte-foarte frumos. La 20:00 am ajuns în Târgu Jiu.

Parcursesem 600 km

Am văzut rapid Poarta Sărutului, Masa Tăcerii şi Coloana Infinitului. Mi-a plăcut foarte mult centrul oraşului- mult mai frumos decât al Bucureştiului, plin de flori, fântâni şi băncuţe, lipsit de fiţe. Era deja foarte târziu dar am zis să încercăm să ne întoarcem în Bucureşti în aceeaşi seară.

După 68 de km am ajuns în Horezu şi am decis că drumul e cam periculos noaptea (din cauza câinilor kamikaze). Era ora zece şi o doamnă foarte drăguţă ne-a primit la pensiune.

A doua zi…era luni aşa că nu am mai avut timp de vizitat Horezu, Peştera Muierii, Parcul Naţional Buila-Vânturariţa ş.a.m.d. Dar…mai sunt şi alte weekenduri. Pe la 11 am fost înapoi acasă.

Una peste alta: ne-ar fi trebuit o saptamana ca sa putem vizita pe îndelete toate obiectivele de pe traseu; a fost o tură destul de lungă pentru motor, după aproape 900 de km am fost destul de înţepenită; categoric a meritat.

Folosiţi-vă zilele libere pentru a vizita puzderia de locuri frumoase din ţara asta. O să vă simţiţi mai bogaţi.

5 thoughts on “Tura de weekend prin Romania

  1. Pingback: Tweets that mention Tura de weekend prin Romania « Zapacita -- Topsy.com

  2. Mama, da te plimbi ceva…Cum suportati drumurile si oamenii din tara asta?
    Ma rog, e bine ca povestesti frumos despre locurile intalnite. Pacat de ele

    Apreciază

    • 🙂 Ce loc frumos din Romania ai vizitat recent?
      Intalnesc muuulti oameni draguti in plimbarile astea. Nu stiu cum ii suportam pe astia care ar trebui sa se ocupe de mediu, de obiectivele turistice. Nu stiu cum a fost posibil ca cineva sa-i voteze. Drumurile parca devin ultima problema cand intr-o cetate aflata in patrimoniul mondial Unesco oricine poate distruge orice pentru ca nu exista NICI o (nicio?) forma de paza.

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s