Marti, dupa Craciun

Regie: Radu Muntean
Scenariu: Radu Munteanu, Alex Baciu, Razvan Radulescu
Imaginea: Tudor Lucaciu
Sunet: Electric Brother
Cu: Maria Popistaşu, Mimi Brănescu, Mirela Oprişor, Saşa Paul Szel, Victor Rebengiuc, Dragoş Bucur

S-a tot spus că „Marţi, după Crăciun” e pentru oricine s-a despărţit vreodată. Nu ştiu dacă Radu Muntean, Alexandru Baciu şi Răzvan Rădulescu s-au gândit vreo clipă cât de greu de digerat va fi acest film pentru oamenii ai căror părinţi s-au despărţit. Ştiu doar că aseară am avut un dublu nod în gât: pentru că am fost la un moment dat în rolul lui Paul Hanganu(Mimi Brănescu), aşa că am cam spus replicile alea pe care unii le-au considerat „ridicole”;  şi pentru că am fost în rolul Marei aşa că mă întrista ce se întâmpla în jurul ei, fără că ea să bănuiască.

„Filmul îşi propune să fie incomod” (Radu Muntean).

La mine a funcţionat din plin. Cumpăratul cadourilor, bunicul care vrea neapărat să ajute şi el la căratul bradului, toată drama conjugală care se ţese fix în jurul sărbătorilor, glasul tremurat al Adrianei (Mirela Oprişor), când ajunge la masa în familie (a luat deja Decizia dar trebuie să salveze aparenţele până marţi, după Crăciun), bunicii care complotează atât de frumos pentru a aşeza cadourile sub brad fără ca Mara să-i vadă- m-au făcut să simt fiecare moment din film.

Am pus o singură întrebare aseară la vizionarea „Marţi după Crăciun” (tot cu mulţumiri pentru Cristina Bazavan şirevista Tabu):  „Cum aţi lucrat cu Mara?”. Radu Muntean a povestit că la probă Saşa Paul Szel recita textul „ca la serbare”. Apoi a început să brodeze pe text şi să-l facă să devină al ei. Maria Popistaşu a numit-o „element surpriză la fiecare scenă”. Mi s-a părut excelentă. O vedeam povestind despre colegele „nesimţite” care spun „scârboşenii” despre ea şi-mi aminteam de tot felul de copii cu care am stat de vorbă şi care se purtau exact aşa. Bucuria din glasul ei când bunicii dau drumul colindătorilor, sâsâiala de la aparatul dentar, fericirea cu care îi arăta mamei vaporul Barbie, mutriţele şi ţopăielile, toate au fost atât de fireşti şi de naturale încât au făcut din Mara personajul meu preferat.

Aseară s-a râs în sală. Nu cred că există un mod corect de a viziona acest film sau un tipar pentru reacţiile pe care trebuie să le genereze. E o bucată de viaţă absolut naturală şi fiecare dintre noi am reacţiona diferit dacă am fi nevoiţi să trecem prin asta. E firesc ca şi reacţia publicului să fie diferită. Poţi să râzi nervos, poţi să hăhăi şi chiar să crezi că discursul lui Paul este ridicol (după cum bine zicea Radu Muntean aseară, „în intimitate fiecare dintre noi este ridicol„), poţi să îl simţi atât de dureros încât să răsufli obosit la final (prezent), poţi să te întrebi ca Nuami Dinescu „De ce se întâmplă asta?”. Nu cred că e corect să te judece cineva pentru cum percepi o poveste.

Am apreciat foarte mult obiectivitatea filmului. Poţi să îi îndrăgeşti pe infidel, pe înşelată şi pe amantă. Nu există favoriţi (în afară de fetiţă :P). Mi-a plăcut mult că nu ţi se bagă nimic în ochi. Povestea ţi se dezvăluie singură, fără demonstraţii de imagine.

Dacă vreţi să experimentaţi 99 de minute în care o poveste simplă se insinuează treptat în mintea privitorului, dacă puteţi să faceţi faţă întrebărilor enervante care rămân cu tine la mult timp după ce filmul s-a terminat, atunci mergeţi la cinema şi savuraţi „Marţi, după Crăciun”, începând cu 17 septembrie.

Alte păreri la: George Hari, Toma Nicolau, Claudia Tocilă, Anne Marie