„Pokerul un joc de noroc sau un sport al minții”- concurs

Pentru că Blogatu si 45bet.com dau o grămadă de premii interesante m-am gândit să vă povestesc despre cum am ajuns să le iau banii prietenilor mei.

M-am apucat de poker pentru că pe forumul facultăţii mele toată lumea discuta despre un joculeţ simpatic de Hold’em. La început eram praf. Pariam enorm, intram all in. Nu înţelegeam de ce câştig sau de ce pierd dar îmi plăceau feţele texanilor cu care stăteam la masă, în cârciuma din joc. După câteva zile m-am prins ce şi cum şi am reuşit să termin jocul, adică să-mi cumpăr cal, să călătoresc pe o hartă drăguţă şi să-i bat pe toţi pokeriştii din ţinut.

Asta se întâmpla prin primăvară când lucram la licenţă şi eram în stare să pierd vremea cu orice numai ca să mai fac o pauză şi să mai fumez o ţigară. Apoi am plecat în Barcelona şi într-un magazin gen TCM am găsit un set de poker micuţ. Toată toamna mergeam în parc, la mesele de şah şi sub privirile dispreţuitoare ale bătrâneilor, băgam* poker. Vara l-am cărat după noi în Vamă.

Rezistam onorabil la masă- adică nu ieşeam printre primii dar nici nu excelam. Nu aveam tupeu să blufez, mergeam numai când aveam ceva consistent în mână şi toţi prietenii mei îmi cunoşteau stilul de joc. Eu în schimb…abia reuşeam să mă prind de faţa de poker a lui Piedone.

Sigur, ai nevoie de noroc la poker dar acesta nu poate fi suficient pentru un câştig consistent; mai ales dacă faci ca mine anul trecut şi plusezi mult în timp ce fiecare muşchi de pe faţa ta arată că ţi-a venit o carte bună. Dar nici sport al minţii nu i-aş spune. Oricât de bine ţi-ai citi adversarii, poţi să pierzi în ultima clipă dacă river-ul aduce un full sau o chintă pentru cineva care a avut răbdarea şi curajul de a aştepta.

Abia când am început să ne jucăm pe bani (câte 5-10 lei în 8-10 oameni) am învăţat  să  păcălesc si brusc, jocul de poker a devenit cu adevărat distractiv. Doar că eram aşa de mândră că reuşesc să-mi induc prietenii în eroare încât în timp ce mâna greblă se făcea peste malderul de jetoane colorate, eu sporovăiam despre cum de fapt n-aveam nimic şi „te-am făcut” 🙂 Recunosc, naivitatea asta e bună la indus oamenii în eroare.

De vreo două săptămâni am început să câştig şi să-mi văd amicii ridicându-se unul câte unul de la masă şi strângându-mi mâna la final. Am devenit periculoasă. Problema e că am început să mă plictisesc. Nu am foarte multă răbdare şi mă trezesc uneori întrebând dacă îmi vrea cineva jetoanele 🙂 Şi nici nu mi-a ieşit vreo roială până acum.

Mi-ar plăcea să mă joc cu un profesionist doar ca să-i studiez faţa. Sau să mă uit de aproape la un joc de profesionişti. Eu n-am răbdare să stau pe bară şi să dau fold în neştire până când îmi intră cine ştie ce cărţi. Profesioniştii care joacă pe sute de mii de dolari…cred şi eu că se aruncă.

* bag somn, bag munca, bag poker, bag un sandvis…:)