Povesti cu cafea si strabunici

Mamaie cu fiice, nepoate si stranepoata; acum 18 ani

Mirosul de cafea m-a răsfăţat dintotdeauna. Mă binedispunea şi mă relaxa pentru că ştiam că aduce momentul în care bunica, mama, străbunica şi uneori mătuşa se vor aşeza confortabil şi îşi vor savura cafeluţele.

Apoi bunica şi mama îşi vor întoarce misterios  ceştile, vor atinge zaţul cu degetul mare de la mâna dreaptă şi  vor lăsa ciudăţeniile la uscat pe o farfurioară prevăzută cu şerveţel. Uneori, dacă bunicul era implicat în vreun proces sau avea greutăţi la serviciu, mieros, o ruga şi el pe „Coana Mare” să-i spună ce-l aşteaptă.

Inevitabil toţi erau stresaţi, cătrăniţi de griji dar „staţi cuminţi că o să fie bine”. „Uite un cal alb, ăsta e un înger”. „Uite o porumbiţă frumoasă asta o să-ţi aducă o veste bună în cioc, ascultă la mine”. „Te gândeşte un bărbat da tu nu-l bagi în seamă, îl dai la spate. O să iei nişte bani cât de curând”- pentru mama, la 23-24 de ani cu copil şi soţ. „Uite un căţel. Ăsta e un duşman Mihăiţă, da e în depărtare. Aproape ai scăpat de el. O să mai ai un hop de trecut şi apoi o să te bucuri cu Mili lângă tine”- pentru bunicul aflat în plină luptă de recuperare a caselor luate de comunişti.

Mie îmi dădeau o ceşcuţă mică şi mi-o ghicea mamaie la urmă. Cât am fost mică mi-a zis tot timpul că am o soartă bună, că vede grupuri care râd şi se veselesc uitându-se la mine, că o să fiu artistă.

Iubeam ritualurile astea. După ce toate burţile erau potolite, toate vasele spălate, şterse şi aşezate „la locul lor”, se scotea râşniţa cea verde şi se bâzâiau boabele de cafea. Mirosea a cafea proaspăt prăjită până pe holul blocului. Nu prea îi plăcea Coanei Mari la bloc. Ea şi tataie Stoian (străbunicu) aveau casă pe Tei, la curte, cu muşcate şi tufănele. Comuniştii i-au dat afară ca să le demoleze casa şi i-au mutat la bloc, pe strada Emil Gârleanu.

Ce ţi-e şi cu comuniştii ăştia. De unde au ştiut ei că străbunicii şi bunica erau cei mai grozavi povestitori din lume? De unde au ştiut ei că eu, pe la 5 ani, când pusesem deja mâna pe poveştile lui Emil Gârleanu eram convinsă că tataie Stoian i-a dictat domnului toate întâmplările cu animale şi de-asta comuniştii îl mutaseră pe strada asta?!

Şi-acum când mă gândesc la apartamentul cu două camere în care stăteau mamaie Marioara (Coana Mare- eu nu-i zic aşa că nu-i place) şi tataie Stoian mi se umplu nările de cafea proaspăt râşnită.

Pentru că toţi bunicii mei erau din Bucureşti, pe la 10 ani mergeam în vacanţă la bloc.  Tataie Stoian care luptase în război şi fusese legionar în tinereţe, închisese ochii în vara lui 1995. În ultimii ani orbise şi era dependent de ceasul cu cuc care îi cânta şi îl făcea să nu piardă legătura cu timpul. Mă întreba şoptit „care eşti mă” şi când mă recunoştea mă pupa şi mă atingea cu obrazul aspru. Nu mai avea putere să se ridice şi să tragă toate jaluzele roşii ca să se facă întuneric şi să-mi spună poveşti (nu mă întrebaţi de ce credeam că poveştile se spun numai noaptea şi străbunicul trebuia să facă întuneric în casă).

Mamaie îmi făcea mămăligă cu brânză şi cartofi prăjiţi cu ochiuri. O ajutam cu vasele şi o trimiteam în sufragerie să se odihnească la televizor. Mă învăţase să fac cafea cu mult caimac cum îi place ei şi o serveam frumos pe tavă, cu apă rece şi biscuiţi alături. Deja beam şi eu o ceaşcă sănătoasă şi îmi ghicea la fel de mult ca şi mamei. Îmi număra în valurile de zaţ câţi băieţi mă iubesc în secret. Eu o credeam şi nu-mi dădea prin cap că vede pe geam cu cine şi cât vorbesc. Îmi zicea că am o grijă mare şi că sunt copil şi n-am voie să am o asemenea negreală. Eu ştiam că e vorba de certurile dintre mama şi tata dar tăceam. Şi aşa am ţinut-o până când mamaie Marioara a fost tot mai mică şi a văzut tot mai prost. Mamaie Emilia şi „Mihăiţă” au decis să n-o mai lase singură la bloc şi au luat-o la ei la curte.

Vedeam cât îi e de greu. Ea, femeia care ne-a crescut pe toţi, fetita rămasă fără mamă în clasa I, fetişcana care s-a măritat la 14 ani, mama care a prins războiul cu doi copii de gât, soţia care plângea şi dădea pasenţe neştiind dacă tataie Stoian o să mai vină de pe front sau nu, mama care a pierdut un copil pe care îl mai visează şi astăzi, curajoasa care a făcut negustorie pe vremea lui Ceauşescu, bunicuţa care a crescut-o pe mama, pe sora mamei şi pe încă 4-5 verişoare, străbunica eroină care a avut grijă de mine pentru că mama trebuia sa meargă la serviciu- ea se vedea acum luată din casa ei, de lângă vecinele ei. Abia atunci cred că a conştientizat bătrâneţea şi s-a întristat.

Vedea tot mai prost şi telenovelele erau singura ei bucurie în casa goală. Făceam cafea şi mamaie aproape se lipea cu scaunul de ecran ca să vadă „scrisul”. O dureau ochii şi obosea. Ne-am creat un sistem: ea stătea pe fotoliu mai departe, fără ochelarii grei care îi apăsau pe nas şi o răneau, eu îi citeam cu intonaţie subtitrările la Clona şi alte filme de gen. La schimb, după film, mamaie îşi punea ochelarii şi „mă minţea” 10 minute uitându-se în ceaşca de cafea întoarsă. Îmi ştia toţi iubiţii şi toate frământările.

Astăzi nu mai vede deloc şi nu ne mai citeşte vieţile în zaţ de cafea. Nu-i mai plac telenovelele pentru că nu mai vede personajele. Îi place teatrul radiofonic şi uneori lasă televizorul pe OTV- zice că e singurul post care vorbeşte în română. Apreciază însă o cafea bună, chiar dacă nu o mai bea aşa de dulce ca înainte şi nu o mai savurează alături de biscuiţi, fursecuri sau prăjituri- „Îmi e gura amară. Nu-mi mai place”.

Dimineaţa mamaie „întinge cu pâine” în cafeaua amăruie. Înainte, după masa de prânz savura o cafeluţă slăbă şi apoi trăgea un pui de somn. Pe la 5, înainte de telenovele, mai bolborosea un ibric. Bunica îi face cafea în fiecare zi dar de multe ori găsesc ceaşca neatinsă şi rece. Cafeaua nu merge fără poveşti. Dacă nu are cu cine să schimbe un cuvânt, străbunica nu se atinge de cafea. O are însă lângă pat, pe aceeaşi tava de când eram eu copil.

Nici eu nu mai beau aşa de multă cafea. Am înlocuit-o cu ceai verde şi negru. Când simt însă miros de cafea proaspătă, mă gândesc imediat la bunici şi străbunici.

Mă bucur că am răspuns invitaţiei lui Chinezu şi că am fost ieri la Starbucks să ascult poveşti despre cafea. De ziua ei, de Crăciun, de Moş Nicolae, de 8 martie sau de Sfânta Maria, noi îi luăm cafea Coanei Mari. De mult însă nu i-am mai făcut bucuria unei cafele proaspăt râşnite. Pentru că aseară am primit o pungă de „breakfast blend„, sâmbătă am de gând să-i umplu bucătăria şi dormitorul de mirosul cafelei proaspete. Sper doar să mai funcţioneze râşniţa cea bătrână că de poveşti nu ducem lipsă.

Edit:  Mulţumesc B-Cafe pentru preluarea poveştii.

11 thoughts on “Povesti cu cafea si strabunici

  1. Foarte frumos. Şi bunica mea citea în cafea. Mie îmi citea în…ciocolată cu lapte. Ce vremuri frumoase. Îmi zicea că o să întâlnesc un prinţ şi o să mă mărit departe. La Paris era locul unde visa ea. Departe de adevăr nu era, aşa că, se vede treaba, bătrânii sunt magici, spun cele mai frumoase poveşti şi inspiră cele mai frumoase vise.

    Apreciază

      • Era visul lor, cred, să vadă lumea. Şi acum mereu mă pune să-i povestesc când mă întorc din călătorii. Şi o întreabă pe mama în fiecare zi când mă întorc, exact ca un copil. Acum mi s-a făcut dor de ea. Slavă Cerului, vineri ajung acasă şi o s-o văd!

        Apreciază

  2. am plans… pana in clipa asta, n-am realizat ca as putea avea si dependenta… sentimentala fata de cafea… multumesc pentru randuri, chiar daca bunica mea iubita nu obisnuia sa bea cafea… cu drag…

    Apreciază

  3. Pingback: Amintiri cu radio « Zăpăcita

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s