Mă deprimă începuturile. Deja 2011?

Am o problemă cu finalurile. Şi cu începuturile. Mai toată blogărimea a scris posturi optimiste,  a construit bilanţuri mândre, a conceput planuri măreţe şi a intrat în forţă în 2011. Recunosc, pe mine mă deprimă prima săptămână din ianuarie.

Încă din şcoala generală uram duminicile, mai ales pe cele de iarnă când se întuneca atât de repede şi trebuia să abandonez zăpada ca să fac baie, să-mi fac ghiozdanul sau doamne fereşte să-mi termin tema la mate (despre războiul cu matematica o să vă povestesc altă dată dacă o să-mi conving mintea să deblocheze amintirile cu doamna profesoară Negrea de care mi-era atât de frică; hint: mi-am vizitat recent şcoala generală şi m-am surprins sperând să nu mă întâlnesc cu ea; mă cuprinseseră fiori reci şi parcă-i simţeam parfumul dulce şi rece).

Sau dup-amiazele când făceam ultima baie în mare înainte de plecare;

Sau coborârea de pe munte şi drumul enervant spre oraş;

Sau strânsul globurilor şi abandonarea lor într-o cutie prăfuită, sus pe şifonier;

1 ianuarie a fost mereu în mintea mea un sfârşit, nicidecum un început. Sfârşitul bradului, sfârşitul vizitelor, sfârşitul mirosului de cozonaci şi sfârşitul stării de bunăvoinţă pe care o afişează mai toată lumea în prag de sărbători.

Dacă în noaptea de revelion eram veselă şi mă gândeam că 2010 a fost un an bun care m-a surprins cu ceva frumos cel puţin în fiecare lună, a doua zi de dimineaţă mi-a fost imposibil să mă gândesc la ce mi-ar putea aduce 2011. Până şi pe pârtie îmi zbura gândul la ce tristă o să fie prima duminică din an. Alunecam cu sania şi mă gândeam că vine sesiunea, că am trei proiecte neterminate, că dizertaţia e tot la stadiul de plan, că n-o să mai am inspiraţie pentru poveşti, că n-o să mai găsesc subiecte de articole…

Duminică seară mai că-mi venea să plâng aşa a prost, doar pentru că începe un nou an. Apoi m-a lovit gândul că aşa sunt de când mă ştiu: înainte de un examen sunt sigură că n-o să fac nimic, înainte să scriu o poveste îmi spun că niciun copil n-o să fie atras de subiect, înainte de un interviu sunt convinsă că o să-mi scape o mulţime de detalii, că n-o să înţeleg personajul, că subiectul nu e bun, ş.a.m.d. Mereu mă apuc cu teamă şi fără prea multă speranţă şi apoi mă surprind că-mi iese şi mă entuziasmez.

Noroc că-mi trece repede şi teama de eşec e mai mare decât teama de necunoscut 🙂

Voi cum reuşiţi oameni buni să vă spuneţi aşa de senini că noul an va fi minunat, că vă propuneţi să citiţi 273 de cărţi, să vedeţi 385 de filme, să escaladaţi 5 vârfuri, să scrieţi 300 de articole, să pedalaţi 7200 de ore…?

De unde vă luaţi optimismul şi ce aveţi în plus de reuşiţi să vă stabiliţi obiective d-astea ca la carte (după ce că sunt enervante le mai zice şi s.m.a.r.t.)?

Pentru la anu mi-aş dori să scap cumva de începuturile astea enervante şi să fentez prima săptămână din ianuarie cu o vacanţă într-un loc însorit. Să vedem ce iese când încerci să fugi de ce nu-ţi place 🙂