Îngropaţi-mă pe după plintă

„Unu, doi, unu, doi… numele meu este Saşa Saveliev. Sunt elev în clasa a doua şi locuiesc cu Bunica. Şi cu Bunicul. Mama m-a schimbat pe un pitic vampir şi m-a părăsit. De atunci atârn ca un crucioi de gâtul Bunicii. Şi asta se întîmplă de la patru ani…”

Iar am plâns la teatru. Ce să fac? Mariana Mihuţ (bunica) şi Marian Râlea (Saşa) construiesc ceva incredibil de viu în „Îngropaţi-mă pe după plintă” la Teatrul Bulandra.

Spectacolul regizat de Yuri Kordonsky are la bază o nuvelă scrisă în 1994 de Pavel Sanaev (nepot al actorului Vsevolod Sanaev şi fiu al actriţei Elena Sanaeva).

Nina Brumuşilă reuşeşte cu ajutorul turnantei să facă poezie din construcţia decorului. Mobila dansează în jurul personajelor şi creează o atmosferă de vis copilăresc pe care realismul textului o curmă nemilos.

Acum, dacă eu vă zic că am plâns, să nu vă imaginaţi că vă recomand să vedeţi cine ştie ce spectacol siropos. Cred că felul în care trăieşti piesa depinde şi de cât de fericită ţi-a fost copilăria. Ridicolul, rutina, bancul bunicului actor, frigiderul cu şpăgi pentru doctori, construiesc de multe ori momente amuzante. Unii hăhăiau, unii strâmbau din nas la auzul unor cuvinte ca „puţă” şi „căcat”, unii savurau momentul de voyeurism, alţii boceau în şoaptă.

Da, textul apasă pe nişte butoane accesibile, şantajează, seduce, manipulează- inclusiv prin apăsătorul sunet al violoncelului. Da, armonia decorului şi distribuţia minunată te fac să îţi fie milă de o bunică pe care n-ar trebui să o tolerezi. Tocmai asta mi se pare senzaţional: din când în când cred că avem nevoie ca teatrul să apese butoanele astea care te fac să nu mai vezi totul în alb/negru, iubire/ură.  „Îngropaţi-mă pe după plintă” este un spectacol de public. Depinde din ce unghi îl priveşti. Ca bunică vei empatiza într-un fel, ca mama în alt fel. Pentru mine spectacolul a fost despre Saşa, despre chinul şi drama lui, despre lucrurile mărunte care alcătuiesc singurătatea şi nefericirea unui copil. Dorul de părinte secătuieşte şi lasă urme. Pentru că rolul copilului de nouă ani este jucat de un adult, povestea devine parcă şi mai dureroasă.

Am citit prin unele cronici obiecţii la adresa Andreei Bibiri (mama, „ciumiţa”) şi a lui Claudiu Stănescu (bunicul). Eu una nu ştiu cum aş fi făcut faţă unei piese în care toate personajele să fi avut forţa uriaşă a lui Saşa şi a bunicii. Pentru mine sigur ar fi fost prea mult.

Aş strica mult din impactul piesei dacă v-aş povesti tot ce se petrece pe scena de la Izvor preţ de 4 ore (cu pauză). Vă spun doar că textul şi mai ales Marian Râlea şi  Mariana Mihuţ te epuizează. Dovadă sunt aplauzele frenetice de la final. Publicul se descarcă emoţional aplaudând în forţă, încercând parcă să se scuture de tot ce a trăit şi să-i scoată pe actori din personajele atât de grele pe care le-au avut de purtat.

Nu vă spun nici ce-i cu plinta. O să vă deseneze Marian Râlea.