Prima Evadare 2011- pe aproape

Această prezentare necesită JavaScript.

După semi-evadarea de anul trecut, într-o duminică şi mai ploioasă şi mai mocirloasă ca-n 2010, aproape am evadat.  Erau 55 de km, ultimii 6 i-am făcut pe şosea de frică să nu pierdem autobuzele de întoarcere în Bucureşti. Prima Evadare rămâne blestemul meu. Şi-am fost aşa de aproape.

După mai bine de 8 ore de târât prin noroaie am ajuns la Snagov şi m-am pus pe tremurat din toate încheieturile. Noroc cu minunata inspiraţie a organizatorilor care ne-au transportat sacii cu haine uscate la finish. M-am amăgit cu polarul şi am regretat că nu m-am gândit la nişte încălţări şi şosete de schimb.

Ne-am urcat în autobuze şi scânceam a foame şi a frig în timp ce ascultam poveştile celorlalţi. Un prieten şi-a rupt schimbătorul înainte de Palatul Ghica şi a terminat maratonul alergând (pentru el evadarea s-a transformat în duathlon). Altul a căzut cu faţa într-o băltoacă. Mă furnicau şi mă curentau muşchii în aşa hal încât abia am povestit şi eu cum am plonjat pe faţă când l-am depăşit pe un tip care smulgea mâzga blocată pe roată- i-am atins uşor ghidonul şi am aterizat într-un soi de flotare. Sau, în prima parte de pădure, când am căzut cu fundul într-o băltoacă pentru că din faţă s-a frânat şi în spate cineva se intercalase cu roata mea. Gândul îmi fugea numai la un pui la rotisor peste care să presar muult mujdei.Mănânc usturoi foarte rar şi nu ştiam ce-i cu pofta asta. Abia acasă mi-am dat seama că mi s-a tras de la mirosul de usturoi sălbatic (leurdă) din pădure.

Dacă vreo urmă de celulită mă mai bântuia înainte de evadare, după examinarea de astăzi constat doar vânătăi şi o piele tare mulţumită de împachetările cu noroi la care am supus-o. Am fost aşa de înnămolită că nu mai reuşeam să-mi dezlipesc colanţii.

Totul a început dis de dimineaţă pe o ploaie măruntă. Am ajuns la Băneasa la 9:57 şi iarăşi am plecat de la coada plutonului. Cât a fost asfalt am depăşit cât am putut. Cum s-a îngustat traseul şi s-a intrat în pădure, cum şirul indian era imposibil de depăşit. Am văzut şi o trântă urâtă, sper ca participanţii la trafic nu s-au accidentat rău. Se mergea mai tare ca-n 2010  şi parcă noroiul ud sărea bine şi nu se îngreuna bicicleta. Cum dădeam de-o baltă, ţuşti în ea ca să mai spăl schimbătorul. Bălţile ascundeau tot felul de pietre şi de crengi astfel încât puteai să ai ghinionul ca omuleţul din faţa ta să se blocheze în mijlocul lacului şi să te forţeze să-ţi scufunzi picioarele. La început mai strigam „nu te opri”, „dă-i pedale”, „hai că merge”. După două trei băi la picioare m-am resemnat. Oricum ploua torenţial, oricum eram deja udă, ce mai conta o căzătură sau o baie în plus?

Am ajuns repede la centură, am pedalat pe limba de iarbă şi eram mulţumită că nu m-am dat deloc jos din şa. Eram sigură că terminăm cursa, chiar dacă îmi aminteam ce chin a fost la km 14 în 2010. Am trecut şoseaua , am mai pedalat ce-am mai pedalat (la stână s-a mers bine, anul trecut te scufundai pe acolo, noroc cu pietrele) şi am împins-o pe lângă gardurile de la aeroport. Iar am decuplat frâna faţă, iar mi-am zdrelit degetele încercând să smulg noroiul din saboţi, iar mi-am chinuit prietenul când se bloca roata şi nu mai puteam să ridic bicicleta de grea ce era. Am râs tare când un concurent s-a trezit să strige „loc loc!” şi „vin din stânga” într-un moment în care toţi împingeam prin noroi bicicletele. Toţi ne-am întors uimiţi să vedem cine şi mai ales cum reuşeşte să vină în viteză pe bucata aia.

În Dimieni ne-am oprit la spălătorie. Eu protestam că pierdem timp, că ne depăşesc toţi, că am mers aşa de bine…Bicicletele însă erau aproape imobile şi vocea expertului m-a convins că decât să rămânem fără schimbătoare mai bine pierdem timp şi le curăţăm. Am mâncat câte un baton de ciocolată cu gândul să nu ne mai oprim la primul punct de alimentare de la Palatul Ghica. Ciocolata troznea şi crănţănea de la noroiul pe care îl aveam în gură. Mă usturau ochii pentru că mi se pietrificaseră genele şi mersesem fără ochelari (la viteză mică se abureau prea rău şi nu mai vedeam nimic).

Am trecut calea ferată şi am ajuns în Căciulaţi la punctul de alimentare. O banană, nişte apă, o lămâie (data viitoare îmi iau lămâi la mine, incredibil câtă energie îţi dau) şi-am pornit în continuare deşi organizatorii întrebau „cine vrea să abandoneze” şi autobuzele arătau tare îmbietor. Mai făcusem traseul astă- toamnă şi după mintea mea şi a prietenului, partea a doua trebuia să fie mai uşoară. M-am dat puţin pe treptele de la lac şi până la urmă am mers pe lângă biclă de frica unei trânte urâte. Am intrat iar în nămol lipicios, greu şi nesuferit, până în pădure. Nici în pădure n-a fost roz. Erau bucăţi binecuvântate, fie cu bălţi în care pedalam cu picioarele scufundate, fie cu noroi bătătorit cu pietre pe care simţeai că înaintezi mai cu spor (ştiu că am şi strigat pe o porţiune din asta „doamne, zici că stau pe canapea”, aşa de mult te relaxau). Nu ştiu cum îi chema pe ceilalţi evadaţi cu care am mers, l-am reţinut doar pe Andrei cu care ne-am tot întâlnit pe tot traseul (şi care a fost foarte haios în pădure pe la km 30 zicând „acum şi dacă nu vrei să termini,tot trebuie să-i dai că suntem in the middle of nowhere” şi aşa era), şi pe o fată blonduţă, drăguţă (cu care m-am felicitat la final), dar toţi ţipam de plăcere când intram pe o bucată mai îngăduitoare.

Fizic nu stăteam prea bine după al doilea punct de alimentare, mai ales când am aflat că mai avem 24 de km. Nişte cârcei în coapse nu mă lăsau deloc să pedalez prin noroiul răscolit şi parcă picioarele nu mă ascultau. Cred că nu m-am hidratat corespunzător (în peste 8 ore de pedalat am băut cam 5-600 de ml şi am mâncat 2 banane, un baton de twix, o felie de lămâie, şi juma de ciocolată cu alune) pentru că am ajuns la un punct la care credeam că n-o să mai pot să înaintez. Vedeam cu pete albe, mi-era greaţă şi nu reuşeam să pedalez suficient de rapid încât să nu-mi fugă faţa bicicletei în toate direcţiile.

După un pahar de apă la km 31 mi-am mai revenit şi am mai găsit nişte forţă de războit cu noroiul care se încăpăţâna să-ţi pună bolovani în picioare şi să te împingă în toate părţile. Bine a zis Biciclistul „noroiul te oprea, trăgea de tine, exact ca într-un coşmar în care te chinui să urci scările şi nişte mâini te apucă de picioare şi te trag înapoi”. Iarăşi ţipete de extaz au fost la coborârea de la lac. Mă împăcasem cu ideea că o să ajungem foarte târziu şi tot ce-mi doream era să mai prindem un autobuz. Când mai aveam vreo 8-10 km  până la finish, prietenul meu s-a gândit să ieşim în şosea. Eu nu voiam, „dacă tot am ajuns până aici, să terminăm ca toată lumea”, „dacă nu ştii drumul?”, bla bla. El insista că de acolo mai facem o oră jumate şi pierdem sigur autobuzele. Frica de a fi nevoită să mă întorc în Bucureşti pe bicicletă a fost mai mare decât ruşinea abandonului, atât de aproape de final. Am cotit-o pe un drum, ghidându-ne după „zgomotul maşinilor”. Încă susţin că se auzeau avioane sau atv-uri şi că a avut noroc că am ajuns unde trebuia. Femeia din mine a început să se crizeze şi să tune: dacă nu ştii drumul şi faci ca la munte şi trebuie să ne întoarcem şi nu mai ajungem vreau: căpşune cu frişcă, masaj, şampanie, desene animate (…)”. Bine că nu mi-a zis că nu mai avem nici baterie la telefon că făceam un infarct în mijlocul pădurii (am aflat abia la finish). Am dat de calea ferată şi am mers pe ea în timp ce bodogăneam cu lacrimi de crocodil că sigur nu e bine, şi că trebuia să rămânem cu ceilalţi. Cum mă tânguiam aşa, am văzut o căprioară care ne-a privit fix şi a traversat apoi în fugă linia de tren. M-am potolit din smiorcăială puţin şi dup-aia m-am pornit cu „aoleu, dacă vin mistreţi ce facem?”

După 2 km de împins bicla pe fosta linie de tren, ne-am întâlnit cu ceilalţi biciclişti care ieşeau şi ei din pădure. Au urmat 6 km de pedalat pe şosea până la complexul Astoria, sub o ploaie torenţială şi cu regrete uriaşe. Îmi spuneam într-una că nu trebuia să renunţ, că aş fi putut să termin. Astăzi, când mă doare tot de zici că m-a bătut cineva ca pe şniţel, cred că prietenu a avut dreptate şi riscam să pierdem autobuzele. Am ajuns la 18:20 la finish şi am plecat la 19:00 spre Bucureşti. Din clasament văd totuşi că ultimul evadat a ajuns la 19:23, nu ştiu cu ce s-a întors. Rămân cu amarul de a nu apărea în clasament dar nu-i aşa amar ca abandonul de anul trecut. Am fost aproape.

La finish ne-am regrupat cu prietenii, am mulţumit pentru tricou, diplomă, medalie şi pentru punguţa cu haine de schimb. Mi-e dragă medalia, chiar dacă nu mi-am atârnat-o de gât aseară (mi-era ruşine de scurtătura pe şosea şi mă gândeam că n-o merit). Degeaba am zis că nu-mi mai trebuie Prima Evadare dacă nu e soare- sunt sigură că o să evadez din nou, indiferent cum o să fie vremea în 2012.

Ne-am scos biclele din tir şi-am dârdâit prin ploaie, ne-am oprit la rotiserie, am aruncat hainele şi încălţările în garaj şi am trecut la deznoroire. Pe măsură ce mă dezgheţam şi bucăţile de nămol se desprindeau de pe mine, furnicăturile erau tot mai violente. Am fiert nişte vin şi eram gata de înfulecat ca porcii. Când să muşc din pieptul de pui înnecat în mujdei, ce să vezi? Gâtul încordat şi usturător nu mă lăsa să înghit mai nimic. Nu ştiu ce fenomen o fi ăsta, am mai făcut efort susţinut şi n-am păţit aşa ceva. Am adormit fără să-mi potolesc foamea şi am visat numai şleauri. În vis tăiam câte un şanţ, îmi fugea bicicleta şi cădeam. Am tresărit toată noaptea.

Organizare

Startul la timp, punctele de alimentare bine aprovizionate, voluntarii prietenoşi, traseul bine marcat, autobuze care-i preluau pe cei nevoiţi să abandoneze, geniala idee de a ne transporta hainele de schimb la finish, corturi încălzite, medalii frumoase, tricouri suficiente, clasament în timp real, tiruri pentru bicle şi transport până în Băneasa pentru evadaţi. Ce puteam să mai cerem?

Felicitări organizatorilor. Felicitări celor o mie de nebuni care au ales înnămolirea într-o duminică în care tot ce puteai să-ţi doreşti era să leneveşti în casă, la căldură. Mega-felicitări eroilor care au ajuns la finish cu nişte timpi ireali pentru mintea mea- la fete locul I a trecut linia de sosire la 13:23, iar la general la 12:13.

976 vă salută!

11 thoughts on “Prima Evadare 2011- pe aproape

  1. imi place ca esti sincera si ca aqi povestit si cand ai cedat putin nervos:) sper ca prietenu s-a conformat cu capsunele.
    transmite-i ca au fost autobuze si pentru astia care am ajuns dupa 19😀
    Trebuia sa te duci la masa si sa le spui organizatorilor sa te inregistreze acolo in clasament. Toti cred ca am fost deviati pe sosea dupa 18.
    Lasa ca o sa mai fie concursuri;)

    Apreciază

    • inca astept capsunele:)) momentan doar ananas.
      Asta cu autobuzele ma deprima, deci puteam sigur sa terminam prin padure si sa ajungem si acasa in timp util. De inregistrat nu stiu daca era in regula…pana la urma n-am terminat ca toata lumea, nu prea aveam de ce sa apar in clasament. Nici abandon nu e ca am pedalat pana la finish, dar nici evadare 100%
      Astept un concurs insorit acum sa-mi mai dreg moralul. Bafta!

      Apreciază

  2. acum înțeleg ce era cu mirosul ăla de usturoi din pădure. culmea, eu aveam planificat puiul la rotisor încă de sâmbătă. o mers la fix.🙂

    Apreciază

  3. Pingback: Planuri de călătorie pentru 2011 | Zăpăcita

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s