Declar pe propria raspundere- LaBomba

Declar pe propria răspundere că marţi la Centrul Comunitar pentru Educaţie şi Artă Activă(Calea Rahovei 194), a fost o atmosferă de poveste.

Pornind de la ideea că defavorizaţi sunt şi cei care nu au acces la cultură, LaBombaStudios a creat „comunitatea de creaţie” şi a implicat tot cartierul în diverse activităţi culturale şi sociale. De prin 2007 copiii şi părinţii din zona Rahova- Uranus au fost implicaţi în arte vizuale, muzică, dans, teatru, foto, video. Căutaţi neapărat „Biluna Jam Session” ca să vedeţi probabil unul dintre cele mai inedite proiecte cu copii, nu neapărat pentru copii.

Pe la 7 o mulţime de copii s-a adunat în faţa fostei discoteci laBomba, o clădire pe care Familia Eremia a fost de acord să o pună gratis la dispoziţia voluntarilor, cu condiţia ca ei să continue să lucreze cu cei mici. Doi puşti cercetează afişele de pe uşi şi unul îşi întreabă mama „azi pe care îl vedem?”.

Un domn la vreo 50 de ani stă jos pe o ridicătură de beton şi vorbeşte la telefon. Un câine lăţos traversează strada dinspre clădirile luxoase Belaggio şi se aşează obosit lângă bărbat. „Lăbuş fugi de aici! Da, domne sperie ăsta artiştii. A venit toată lumea, da. Şi televiziunea.”

Pe la 7:30 copiii ocupă primele bănci din LaBomba. Stau unii peste alţii, îşi dau coate, se ciupesc.  Mamele leagănă bebeluşi şi îi aranjează pe cei mai mari în aşa fel încât să nu se bată sau să nu se sperie când se stinge lumina. O fată din spatele meu îi şopteşte prietenului „Sper să lase uşa deschisă că zici că-i sală de sport”. Zâmbesc şi mă bucur că e  „sală de sport” şi că toţi au venit pentru teatru.

Se stinge lumina, se aprind telefoane mobile şi se aud scânceli. „Shhh, copii” şopteşte un  bărbat. Când se aprind luminile îl văd pe domnul care-l gonea pe Lăbuş. Ţine doi băieţi pe genunchi şi zâmbeşte larg în aşteptarea primei replici.

De la primele bucăţele de jurnal proiectate şi de la primele sunete ciudate de clopoţel mă simt ca un intrus care scotoceşte prin viaţa Alinei Şerban. Şi eu am ţinut jurnal din primul an de şcoală până în liceu şi-mi place să cotrobăiesc prin amintirile altora, cu permisiune. Când povesteşte de copiii cu muci la nas din curtea din cartierul Tei toţi copiii din sală râd şi fac „îîîîh”.

Alina Şerban e frumoasă şi vie.  Ştie cum să joace în faţa unui public atât de vocal ce cel din Rahova. Puştii din primul rând scot zeci de „aaa”, „eeei”, „oops!”, „bleacs”, râd sau bat din palme. Ea trece prin amintiri dureroase sau haioase şi li le povesteşte privindu-i cu ochii mari, zâmbindu-le sau ridicând uşor vocea ca să nu carecumva să le piardă atenţia.

Copiii râd mult când Alina îl imită pe vecinul beţiv şi se încordează când fata reproduce cuvintele grele pe care i le-a strigat tatălui. Puştii strigă „hapciu!” la orice cuvânt pe care-l percep ca înjurătură şi tac mâlc când Alina ţipă şi i se umezesc ochii.

Alina proiectează o foicică pe care în liceu, la ora de dirigenţie, a scris „vreau o carieră” cu multe semne de exclamare. O fetiţă citeşte pe litere şi întreabă „ce-i aia carieră?”. Un nene îi răspunde şoptit şi încurcat „carieră e un fel de meserie”.

Unul dintre cele mai emoţionante momente din piesă mi s-a părut cel în care Alina se minunează la IRAF că toţi îi zâmbesc cu ochi calzi, că româncele sunt îmbrăcate cu fuste şi încearcă să danseze, că tipul de la Kulturshock crede că e cool că e ţigancă, că dragul de Tamango îi întinde ciocolată şi o numeşte „surioară”.

„Declar pe propria răspundere” e atât de intim şi de viu încât, cel puţin pe mine, m-a făcut să o îndrăgesc instantaneu pe Alina Şerban şi să îmi doresc să o mai văd în multe spectacole.

Domnul cu Lăbuş a aplaudat din picioare, cu forţă şi i-a întrebat pe câţiva băieţi din ochi dacă le-a plăcut. Puştii erau şi ei în picioare. Eu, ca de obicei, mă luptam cu nişte lacrimi prelungi.

Trebuie să-i mulţumesc Inozzei că mi-a dat mail şi m-a anunţat de piesă, Mă bucur că am văzut-o la LaBomba.

După piesă a urmat un moment tare mişto cu Nozeatic, Tavi Scurtu şi Iordache. La final au fost chemaţi patru puşti care au bătut la tamtam-uri însoţiţi de versurile lui Norzeatic şi de saxofon. LaBomba se umpluse. Surorile, mamele şi prietenii puştilor aplaudau. NorZeatic  îi încuraja şi le făcea semne când să grăbească sau să potolească ritmul.

Trebuie neapărat să vedeţi povestea Alinei Şerban. Iar dacă o s-o vedeţi în Rahova o s-o simţiţi şi mai intens. Pentru mine a fost o bucurie.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s