Dileme narative

Urmează un lung şir de întrebări pentru jurnaliştii mai cu capul pe umeri decât mine. Sper să fac dreptate poveştii, să vadă lumina şi atunci să vă explic mai pe larg de ce fierb şi de ce-mi vine să mă apuc iar de fumat. Totodată sper ca protagoniştii poveştii să nu păţească ceva până atunci.

Unii  numesc jurnalismul narativ „contactful journalism”. Când ai nişte luni de observat şi de stat la poveşti cu personajele despre care scrii e imposibil să nu te ataşezi de oameni. Pe unii îi iubeşti mai mult, pe unii poate îi uiţi repede. De unii poate ţi-e dor.

Ce te faci însă când îi visezi noaptea, când te perpeleşti de grija lor şi-ţi vine să dai cu povestea de gard doar ca să poţi să-i ajuţi?

Nu trebuie să intervii în poveste, nu trebui să creezi artificial scene. Când ai voie să încalci regulile? Cât de aproape de moarte trebuie să fie personajul ca să laşi carneţelul şi să fii în primul rând om şi abia apoi reporter?

Şi dacă te hotărăşti să o faci înainte de a-ţi scrie materialul, ce te faci cu cititorii? Nu-i păcăleşti dacă le descrii nişte lucruri groaznice care se întâmplă cu personajul tău, când de fapt tu, la finalul zilei de reporting i-ai întins o mână de ajutor?

Dacă alegi să le spui că ai ajutat, nu-i plictiseşti cu o poveste despre măreţele tale acte de caritate?

E greu să simţi că ai o poveste frumoasă în mâini şi că făcând un gest uman rişti să o „strici”.

Când scrii pentru ziar, e mai simplu să ajuţi. Ţi-ai strâns informaţiile, ţi-ai făcut materialul, n-ai decât să cumperi mâncare şi medicamente pentru „surse” dacă asta simţi nevoia să faci. Dar când trebuie să te vezi cu oamenii ăia trei luni ce faci?

Îi laşi să moară de foame pentru că nu ţi-ai terminat povestea?

Păcăleşti cititorul?

Te bagi în poveste şi o spui cu tot cu tine?

Mobilizezi alţi oameni care ar putea să ajute (e şi asta tot o formă de intervenţie)?

Cum dormi? Cum te pui la calculator şi structurezi informaţia când oamenii de la care ai „stors-o” se sting de foame şi din lipsă de medicamente?

Cât îţi ia până alegi?

sursa foto

6 thoughts on “Dileme narative

  1. Nu cunosc situatia la care faci tu referire, dar mi se pare ca un jurnalist devine jurnalist pentru ca vrea sa faca ceva pentru oameni si, in cazul in care asta e adevarat, ar trebui sa ramana intai om inainte de toate. Cred ca jurnalismul narativ este atat de impresionant tocmai pentru ca destructureaza ideea de jurnalist obiectiv si rece. Viata unui om mi se pare mai importanta decat orice poveste frumoasa, oricat de frumoasa ar fi.

    Apreciază

    • Uneori mi se pare ca uit tocmai de cititor. Sigur ca oamenii pe care ii intalnesti si despre care scrii pot sa te tulbure rau. Dar am cautat oamenii cu pricina ca sa le spun povestea, nu ca sa le–o schimb. Daca mi-am facut treaba bine, poate ca povestea pe care am scris-o va schimba ceva.
      Teoria e logica dar practica ma zapaceste.

      Am citit o teorie foarte interesanta cum ca jurnalistii, mai ales astia care se infiltreaza cu lunile in viata omului, sunt niste impostori. Se prefac a fi intelegatori, sunt cei mai buni ascultatori si-ti afla cele mai ascunse secrete. Te astepti ca iei sa fie la fel de buni cu tine si in scris. Cand povestea apare tiparita socul de multe ori e foarte mare.

      Apreciază

  2. Pentru toti fanii mei, gieee: Jurnalismul ala de genul intai reporter las’ ca poate nu moare de foame pana nu termin povestea mi se pare o alta idiotenie, tampenie, ipocrizie, marlanie, smarcaz, catran la tava, basina, si chisare in freza TIPIC SUA!!! FUCK USA! si bineinteles trecand cu greu peste acest moment de rasism de care nu imi e frica sa dau dovada, este clar si vina celor care pentru rating, bani, faima, putere, afirmatie in societate de prost gust ( a.k.a. jurnalist de 1 an, ca dupa aia nu te mai stie nici dracu, pentru ca oricum nu esti in stare sa faci ceva cum trebuie ca nu ai luat bacul) preiau aceste strategii non-valori si evident cel mai tare non-umane si le perpetueaza pentru ca asa este cool si la moda si pentru ca societatea indobitocita le gusta la micul dejun, la pranz si seara. Asadar draga mea Ana faci ce crezi de cuviinta si ceea ce este (sau ar trebui sa fie) normal in cazul respectiv. Restul e tacere. Apropo pentru cine inca nu ma uraste destul, FUCK USA, FUCK NATO, ASTA-I GARA MEA!!! PS: astept sri, sie si cia sa vina la usa sa le dau vreo doua dupa ceafa!

    Apreciază

    • Piedone, oricat de mult ma distreaza protestul tau, trebuie sa te dezamagesc. „Americanii-s de vina”, vorba cantecului dar totusi :)) Nu e in nici un caz vorba de bani, faima, proft, audienta😉
      E o dilema existentiala. „Ce cred eu de cuviinta” poate fi si in interesul povestii si in interesul personajelor. E greu sa alegi sau sa vezi calea de mijloc. Ambele alegeri pot avea scuzele, motivele si justificarile lor dar poate exista o a treia.

      Apreciază

  3. Pingback: Cum e sa scrii despre Împăratul Văii Plopilor « Zăpăcita

  4. Pingback: The Power of storytelling (I) « Zăpăcita

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s