Prima oară în Moldova

Această prezentare necesită JavaScript.

De Sfânta Maria am ajuns pentru prima dată în acest colţ al ţării şi m-am simţit foarte ciudat. Sigur, mănăstirile, cetăţile şi oraşele sunt frumoase şi ascund multe poveşti. Satele însă ascund drame. Cum ar fi drama unor copii buni condamnaţi să trăiască printre adulţi cu un coeficient de inteligenţă mult sub al lor.

Ionuţ are nouă ani, trece clasa a treia şi s-a născut în Cârjăoani, judeţul Vaslui. Scrie foarte ordonat şi ar vrea să se facă pădurar. Ca să ajungi la el treci prin Bârlad şi prin Pogana, te minunezi de nomazii care şi-au întins tabăra la poalele dealului, urci, treci de satul nou, iar urci şi te opreşti la o poartă dărăpănată. Ferească sfântu să plouă că nu ai şanse să rămâi în picioare prin noroiul lutos.

Străbunicul lui a murit de supărare pentru că i-au fost confiscate animalele şi pământul, căruţa şi tot ce agonisise- ca un mare gospodar ce era. Refuzase să intre în „colectivă” şi comuniştii îl terorizau să semneze. Străbunica lui Victoria a murit în 2000 şi de atunci toată agoniseala a început să dispară.Toţi adulţii din jurul copilului beau. Când îi vede că s-au apucat de rachiu, băiatul fuge în „medean„, la copii. Copiii încă nu beau, poate doar câte o gură de bere la sărbători.

Ionuţ ştie toată istoria familiei lui dar şi a tuturor consătenilor. Dacă te plimbi cu el spre biserică o să te întrebe dacă vrei să îţi arate morţii lui. O să alerge de la un mormânt la altu şi o să-ţi spună cine e înmormântat acolo. Străbunica e mai la drum, străbunicul e mai la vale. „Mai am şi aici un mort”.

Biserica din Cârjăoani e monument naţional şi e ascunsă de o pădure de salcâmi. A fost ctitorită în 1777 şi din pisania săpată cu litere chirilice în lemnul de stejar îi aflăm povestea: ,,Această sfântă şi dumnezeiască biserică s-a început din temelie în zilele prealuminatului domn Ion Constandin Dimitri voevodu, cu cheltuiala preotului Neculai. Eu sâlitor meşterul amu duratu astă biserică.” Meşterul s-a semnat cu litera „M” şi cu mâna dreaptă, chiar pe uşă, lângă încuietoare. Toţi copiii din sat ştiu că acolo e urma mâinii celui care a construit biserica.

Lângă casa lui Ionuţ, ascunsă în ciulini şi liliac, e vechea şcoală în care au învăţat bunicii, unchii şi mătuşile lui. Acolo se făceau baluri şi se proiectau filme. Astăzi podul e prăbuşit şi şcoala a fost părăsită. Toţi copiii din Cârjăoani merg pe jos sau cu maxi taxi la şcoala din Măscurei.

Când am intrat sâmbătă în curte, Ionuţ s-a ascuns şi ne privea printr-o spărtură din gard. Până spre seara ne-am acomodat şi a ajuns să râdă de mine că nu fac mujdeiul bine. Mă privea dezaprobator în timp ce eu mă chinuiam cu un pisălog şi cu o furculiţă să fac căţeii cremă. Ne-a plimbat prin pădure, pe dealurile Scunchiei şi prin tot felul de tufe cu mure.

Duminică dimineaţă l-am urcat în maşină şi am pornit spre Piatra Neamţ. Îi era rău dar nu voia să admită şi ne întreba într-una de ce mergem acolo şi ce o să facem. Nu ştia ce înseamnă să te plimbi, sau să vizitezi. Singura lui plimbare mai lungă (15 km) fusese până la Bârlad, cu clasa la Zoo.

În Piatra Neamţ s-a speriat de slujba care se auzea răcnind din biserica din centru. La Cârjăoani n-a montat nimeni gorne ca să se audă cântecele şi afară. Nu ştia că trebuie să stai la semafor şi de fiecare dată când trecea strada alerga. Apoi a văzut gondola şi a umblat cu gura căscată şi cu mâinile la spate. „Vreau să mă trag şi eu în maşînile alea. Cum se conduc?”.

Ne-am urcat în gondolă şi l-am privit cum se uita când uimit în jur, când speriat. Până la urmă a întrebat: „Cablu ăsta e gros?”. Am coborât pe jos de la pârtia de ski Cozla şi Ionuţ alerga ţopăit, ca un căluţ. Ne-am oprit într-un părculeţ care i-a sărit în ochi şi-mi venea să plâng când l-am văzut cât de fericit putea să fie când s-a dat pe topogan. Am mai rătăcit pe câteva străduţe cu case frumoase şi ne-am distrat când ne-a întrebat „cine stă acolo” şi ” a cui e casa asta”. El ne spusese tot istoricul familiilor de la el din sat. Noi nu puteam să-l lămurim în Piatra Neamţ.

Am vizitat apoi Mănăstirea Văratec şi Mănăstirea Agapia şi a fost impresionat de florile cu care măicuţele împodobiseră tot. A părut foarte contrariat când i-am arătat o casetă cu fragmente din diverse moaşte (adevăru e că o cutie luxoasă plină cu unghii, bucăţi de piele şi oscioare nu e tocmai plăcută). A privut curios mormântul Veronicăi Micle  şi nu s-a mulţumit când i-am spus că a murit de inimă rea. M-a întrebat dacă şi-a făcut rău singură. N-am vrut să-i vorbesc despre sinuciderea cu arsenic.

Cum de or fi acceptat măicuţele să o înmormânteze în mănăstirea lor când păcatul sinuciderii e unul atât de greu?! La două săptămâni de la moartea lui Eminescu Veronica s-a retras la Mănăstirea Văratec. În Formula As apare mărturia unei măicuţe: „Doamna Veronica”, isi amintea maica Epraxia Diaconescu, moarta in 1967, la 107 ani, „era frumoasa, cu parul balai si ravasit, ochii mari si albastri ca cerul senin, canta ca un inger…” r

La Agapia un bătrân cocoşat vindea mure dintr-o găletuşă- 5 lei cănuţa. Erau mari şi frumoase aşa că am cumpărat spre dispreţul lui Ionuţ căruia nu-i venea să creadă că am prăpădit atâţia bani. „Astea sunt din pădure”. Degeaba i-am zis că bătrânul s-a aplecat şi s-a chinuit să le strângă şi că e mult mai bine decât să întindă mâna şi să cerşească. Ionuţ nu i-ar fi dat mai mult de un leu pe mure. „Mai bine îi dădeaţi banii la bătrâna aia”.

Cerşetorii au fost o noutate pentru Ionuţ. Le asculta poveştile şi ne privea întrebător. De ce nu le dădeam bani. Tineri cărora le-a luat foc casa, bătrâne care au nevoie de medicamente, bătrâni cu cârje. Copilul ar fi  vrut să-i ajute pe toţi. I-am explicat că mulţi sunt puşi să ceară şi că li se iau banii la finalul zilei. A înţeles şi la celelalte obiective pe care le-am vizitat a preferat să le zâmbească neîncrezător şi să ne şoptească „mincinoşi”.

Cel mai mult i-a plăcut la Humuleşti. Nu ştia că Nică este Ion Creangă, nu îi spusese nimeni la şcoală. S-a bucurat când i-am arătat Ozana şi i-am povestit că acolo se scălda scriitorul când a rămas fără haine. Îşi amintea „lecţia asta”. Nu concepea totuşi cât de vechi sunt amintirile lui Creangă pentru că ne-a întrebat dacă e bătrân. Ionuţ al meu îşi imaginase că noi chiar mergem la un Ion Creangă acasă şi că întâmplător ăsta a scris lecţiile cu cireşele şi cu scăldatul.

A fost fericit în parcul de lângă căsuţa lui Ion Creangă şi a alergat de la ursul păcălit de vulpe la capra cu trei iezi şi la pupăza buclucaşă. Căsuţa lui Creangă era aglomerată şi toată lumea se îmbulzea în spatele funiei care îi împiedica să atingă sau să fure exponatele. Smotoceii mâţelor erau roşii şi păreau nou-nouţi. Doamna de la muzeu mi-a povestit că mai demult nişte turişti se uitau la ei şi au zis tare: „ăştia n-au cum să fie autentici că i-am furat eu anu trecut”.

Şi eu am fost fericită în căsuţa lui Ştefan a Petrei Ciubotariul. Cred că dacă aş fi vizitat-o pe vremea când reciteam vară de vară Amintirile, ar fi fost magic.

La Cetatea Neamţ Ionuţ a fost foarte impresionat de păpuşile soldaţi, deţinuţi, călăreţi. M-a întrebat dacă sunt adevărate şi a fost dezamăgit când a aflat că nu. Apoi a completat pentru el „Ei, dar aşa au arătat, nu?”.

Mai toate exponatele din cetate sunt replici dar ansamblul arată foarte bine după restaurare. Închisoarea şi cămările pentru provizii, camera de taină şi culoarele secrete sunt chiar reuşite. N-ar strica câţiva animatori, muzică medievală.

Puştiul nostru era frânt de atâta umblătură aşa că ne-am cazat în Agapia la casa Laura. A crezut că oamenii primitori ne cunoşteau şi nici nu şi-a închipuit că trebuie să plăteşti ca să stai la pensiune. I-au plăcut suporturile de ghivece cioplite din copăcei tineri. A întrebat cât costă unu, le-a analizat îndelung şi a concluzionat că poate şi el să facă.

Dacă aveţi drum pe la Agapia, 60 de lei camera dublă cu televizor, toaletă şi acces la bucătărie, parcare, grătar, loc de joacă şi o puzderie de flori. Doamna de la pensiune ne-a gătit borş rădăuţean şi tochitură cu mămăliguţă.

Ionuţ nu a fost deloc încântat de ciorba albă cu smântână pentru că nu mâncase niciodată. Lui îi place borşul acru nu „aia”. S-a împrietenit cu o târlă de copii de pe stradă. S-au jucat cu mingea şi s-au plimbat cu bicicleta până s-a înserat. Am crezut tot timpul despre mine că nu aş fi o mamă nebună, obsedată de control dar recunosc că mă strecuram şi trăgeam cu ochiul să mă asigur că e bine. I-am dat biscuiţi şi jeleuri să le împartă cu noii prieteni. Când aproape se întunecase a apărut nedumerit: „Copiii ăştia sunt răi. Vorbesc numai prostii”.

Ionuţ nu înjură şi se ruşinează când aude cuvinte urâte. Incredibil în condiţiile în care creşte într-o casă cu miros de rachiu, cu bătăi şi cu oameni desfiguraţi de băutură care când se spală spun „o dat domnu”.

Obosit, s-a aşezat încântat la televizor. La Cârjăoani prinde doar tvr. N-a fost chip să-l convingem să renunţe la porcăria de film de pe Prima TV cu tot felul de monştrii şi un fel de Tuthankamon. Se uita cu gura deschisă şi din când în când mai exclama „Ia uite ghiavolii cum zboară! Ia uite Satana”. Îl priveam pe furiş şi când ne surprindea ne asigura „nu mi-e frică, e film.”

N-a vrut să facă baie deşi prietenul meu i-a explicat de mai multe ori cum să folosească duşul. Ne-a păcălit că face înainte să se culce. Când să dormim l-am trimis la duş şi ne-a trântit-o: „nu fac baie noaptea”. Nu văzuse niciodată o baie cu cadă, cu faianţă curată, cu apă caldă.

Noaptea l-am ascultat respirând. Se îneca, mârâia şi horcăia. De trei ani de zile are probleme cu polipii dar mama lui nu l-a dus la doctor. L-am rugat să-i amintească mamei să-l ducă neapărat la spital. Ionuţ a întrebat „Păi nu costă?”

Duminică am vizitat Mănăstirea Neamţ şi apoi ne-am plimbat prin Iaşi. La Neamţ Ionuţ a dedus că nu sunt flori peste tot pentru că e o mănăstire de călugări şi ei nu se ocupă cu aşa ceva.

În Piaţa Unirii din Iaşi a fost vremea vânătorii. Ionuţ mergea încet, cu mâinile la spate şi pândea porumbeii. A fost gata să prindă unul. I-am spus că acum mergem să vedem teiul lui Eminescu, acolo unde se întâlnea cu Veronica şi cu Ion Creangă. Ionuţ iar a întrebat curios: ” Da Eminescu e bătrân?”. I-a plăcut teiul dar mai fascinat a fost de maşinuţele tip atv.

Între timp, la Cârjăoani se făceau pomeni la cimitir. Marţi dimineaţă au fost sfinţite bucatele şi rachiul. Pe la prânz popa s-a pus pe cântat la fiecare mormânt plătitor (20 de lei, prosoape, vin). Dascălii adunau colacii, cozonacul şi băutura într-un coş pe care-l deşertau în biserica-monument. Când am ajuns şi noi pomanagiii erau deja mangă şi se ţineau de cruci ca să nu cadă în fund. Am văzut unul care a refulat direct pe un mormânt.

Ionuţ nu a mers la cimitir, a preferat să-şi povestească aventurile cu ceilalţi copii din sat. Dacă mă întrebaţi pe mine, în clipa aia se purtau cele mai inteligente discuţii din sat. Adulţii de la cimitir erau prea ocupaţi să se afume bine şi să-şi bârfească vecinii, popa, neamu.

Ce şanse o avea Ionuţ să nu ajungă ca ei, să-şi păstreze bunătatea şi mila? O să-l lase să meargă la un liceu silvic şi să se facă pădurar? O să se mai ducă la şcoală? O să ia capacitatea? Câte mii de copii buni fără nici o şansă or exista în România?

Toate rudele de la oraş îl pisează pe Ionuţ să înveţe că doar aşa o să poată să fie mai bun decât cei care astăzi au „grijă” de el. Îi aprobă dar nu pare convins şi mă tem că în sufletul luui se gândeşte că nu are nici o şansă să ducă o viaţă mai bună.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s