Cum e sa scrii despre Împăratul Văii Plopilor

Încă nu am avut curaj să citesc povestea lui Tamango în Decât o Revistă. M-am uitat doar la super fotografiile lui Tudor Vintiloiu şi am sperat că textul va fi primit frumos de cei care îi vor parcuge toate cele 39.000 de semne.

Cred că să scriu despre Tamango a fost aventura anului. M-a schimbat mult acest text şi m-a trecut prin zeci de stări. De la a mă îndoi de mine şi de genul ăsta de jurnalism, la a nu-mi mai veni să mănânc ştiind situaţia tristă de la Valea Plopilor, la a sări ca arsă în orice discuţie în care cineva spunea ceva negativ despre ţigani. Nu mai puteam/şi nu mai vreau să tolerez oamenii care spun „eh, un ţigan”. Cred că fiecare dintre noi ar trebui să-şi petreacă măcar o jumătate de oră din viaţă într-o căsuţă amărâtă şi într-o curte plină de copii. De ce? Pentru că ar primi nişte lecţii de viaţă pe care nu le-ar găsi în altă parte.

Tamango şi familia lui m-au primit în casa lor ca şi cum ne cunoşteam dintotdeauna. Mi-au povestit tot ce-şi aminteau, m-au pupat, m-au mângâiat şi mi-au urat într-una noroc cu măritişu şi să-i vizitez cât mai curând cu un bebeluş. Aveau zile în care erau nemâncaţi şi plânşi şi în care totuşi ochii le râdeau când un nepot zicea sau făcea câte o trăznaie sau când se uitau la fimuleţele cu Tamango pe care le aveam în laptop. Aşa cum aveau zile în care mâncarea şi medicamentele erau la locul lor iar Aurica, soţia lui Tamango, putea să plângă pentru că un copil i-a rupt o floare sau pentru că altul a făcut mizerie în căsuţa ei pe care vrea să o vadă mereu lucind a curăţenie.

Am învăţat de la ei să mă bucur cu adevărat când familia sau prietenii mei se strâng în jurul unor farfurii de mâncare caldă. Măcar cât mănânci, trebuie să uiţi de orice necazuri şi să te bucuri că-i ai pe cei dragi lângă tine. Aurica punea mâncarea de cartofi pe pirostii, rupea 10 pâini în bucăţi mici pe care le împărţea tuturor copiilor, îl aducea pe Tamango la masă şi îi mulţumea lui Dumnezeu că i-a hrănit şi-n ziua aia. Dacă se nimerea să aibă şi cafea, după masă făcea o cafea dulce şi bună (cum n-am mai băut nicăieri!), o turna în ceşti roşii de catifea şi i-o servea frumos lui Tamango, alături de o ţigară. Şi erau cei mai fericiţi!

Nu mai spun cum plângeau de fericire când le veneau copiii de prin Franţa şi Germania. Aurica scotea mobila în curte, ca să aibă loc în căsuţă şi să se culce toţi la un loc. Şi uita cât a blestemat Franţa că i-a luat copiii, şi cât s-a amărât alergând după nepoţi, să nu carecumva să păţească ceva. Erau cu toţii acasă şi nimic nu mai conta.

Sper să nu uit niciodată fericirea din ochii lor în clipele astea mici peste care noi trecem de multe ori fără să clipim. Aşa cum n-o să uit niciodată ziua lui Tamango când Aurica m-a rugat să mă îmbrac cu o fustă lungă de-a ei.

Găbiţa (fană şi prietenă a lui Tamango), avea dreptate că după ce stai o vreme la Valea Plopilor nu-ţi mai trebuie nici concediu, nici nimic. E un colţişor de rai în care toată ipocrizia şi prefăcătoria din oraş se topesc. O înţeleg pe deplin că după ce l-a văzut pentru prima dată pe Tamango şi-a dorit să-şi petreacă Ajunul de Crăciun cu el şi cu familia lui, cu nişte oameni care deşi n-au mai nimic, nu se plâng şi se bucură sincer de orice dar le-ai duce pentru că sunt fericiţi că te-ai gândit la ei.

Păcat că Tamango e atât de bolnav şi de deprimat. Când copiii îi pleacă înapoi în ţările străine, când Găbiţa sau Claudiuţa (cealaltă fană şi prietenă dedicată) se întorc la treburile lor, rămâne singur, amuţit şi paralizat. Şi plânge cu gândul la zilele când publicul îl adora.

Toată familia de la Valea Plopilor trăieşte din pensia fetei lor, Handicapata (pe numele ei real Marginea) şi din ajutorul pe care îl primeşte Tamango, ca însoţitor al fetei. Asta este a patra lună în care cele aproape 700 de lei (care hrănesc 15-20 de guri) nu au mai venit. Nu sunt fonduri la primărie şi vor veni abia în decembrie. Din când în când le mai vin 400 de lei de la Radio Guerrilla, cu care se mai ajută ba pentru medicamente, ba pentru lemne sau plătit datoriile la magazinul de unde cumpără pâine.

Tamango a făcut al doilea accident vascular cerebral pentru că nu şi-a mai luat tratamentul. Cât am lucrat la acest text au fost multe situaţii în care nu avea medicamente. Ajungeam acasă şi nu puteam să dorm la gândul că poate se întâmplă iarăşi ceva.

Acum, de exemplu, iarăşi nu le-a mai luat de zile bune pentru că nu au avut cu ce să le cumpere.  Reţeta lunară a lui Tamango costă aproximativ 300 de lei. Trebuie făcut ceva. Cel puţin ca să nu mai ducă niciodată lipsă de medicamente. Dacă aveţi vreo idee, vă rog, scrieţi-mi.

Există un cont în care puteţi dona: LAZAR AURICA BCR – Giurgiu Mihailesti, sos. Giurgiu – Alexandria, Compl. Comercial Cont Euro : cod IBAN : RO41RNCB0148102806690002 Cont Lei : cod IBAN : RO68RNCB0148102806690001

P.S. Sunt multe poveşti care nu au intrat în textul din Decât o Revistă pentru că nu mai aveam unde să le îndes. O să le postez cât de curând aici pentru că mi-e milă să le închid în sertar.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s