Teama de avataruri

Nu scriu nici o noutate dar mă sperie întâlnirile cu avataruri. N-am descoperit apa caldă, nu am aflat ieri că s-a inventat social media. Ce să fac? Mă mai loveşte şi pe mine o angoasă din când în când. Sau o dilemă a la Sheldon  🙂

Sunt mulţi oameni pe care îi citesc sau „urmăresc” şi care mi-au devenit simpatici pentru că felul lor de a scrie a ajuns într-un fel sau altul la mine. Sunt oameni pe care îi citesc la cafea. Sunt bloguri care mă inspiră. Sunt twit-uri care mă amuză. Sunt oameni care se implică în acţiuni umanitare. Sunt jurnalişti pe care îi respect şi-i citesc cu drag.

Mai văd câte un twit, câte un articol, câte un comentariu şi uneori mă gândesc „băi ce om mişto! mi-ar plăcea să stau la poveşti cu el/ ea”.

Uneori mă trezesc  tagg-uită, sau dau „attend” din proprie iniţiativă, la un eveniment oarecare şi la câteva zile constat că printre invitaţi se numărau o mulţime de oameni care îmi plac (sau şi mai grav cu care interacţionez online). Şi nu ne-am zis „bună ziua”. Nici vorbă de stat la poveşti.   Dar cel mai trist mi se pare că uneori nici măcar nu-i recunosc pe oamenii ăştia.  Suntem atât de diferiţi de ce afişăm?

Nu e enervant? Probabil  se rezolvă când eşti niţel mai băgăcios şi dacă ai recunoscut omul după poza de profil, hop! în sufletul lui. Eu nu pot. Ameţesc şi mă înverzesc instant deşi admit că aproape oricărui om i-ar plăcea să audă din când în când că e citit şi apreciat.

Sunt totuşi un om prietenos în relaţiile demarate offline. Cred că-mi lipsesc formulele de adresare adecvate acestui context social. Voi cum faceţi?!