Zăpăceală la pătrat

De când nu mai am job full time şi mă împart în şapte zări, sunt şi mai aiurită. Ori nu mă mai concentrez eu deloc, ori sufăr de astenie dinainte să fi mirosit măcar a primăvară.

Ce frumos trebuie să fie să lucrezi de acasă, să-ţi aranjezi programul cum vrei, să iei pauze când vrei, să fugi la sală când nu mai simţi că funcţionezi sau să-ţi faci o salată, nu? De trei luni încep treaba la 9:00 şi mă trezesc pe la 18 că n-am mâncat nimic şi nici nu m-am dus să mă plimb prin parc 20 de minute aşa cum îmi propusesem. Când nu ai şef şi birou fix parcă munca nu se termină niciodată. De obicei mănânc prânzul la 18, la 19 mă duc la sală, apoi ies la un suc. La 23 cine e la calculator verificând mail-ul şi promiţând că mai are un pic şi gata? Eu.

Printre reporting pentru poveşti adevărate şi cursurile pentru cei mici care mă fac foarte fericită, mi-am strecurat şi diverşi clienţi pentru articole în limba engleză . Nu mai simt că-mi pierd 8 ore într-un birou, cu o treabă care nu mă pasionează. Diferenţa e că, lucrând full-time, vinerea era întradevăr cea mai frumoasă zi şi weekend-ul era numai şi numai al meu. De vreo trei luni, nu mai simt că vine weekend-ul pentru că ştiu sigur că mai am scris, de transcris, de făcut reporting, de căutat nu ştiu ce…În fiecare sâmbătă îmi promit „azi nu lucrez nimic” şi niciodată nu mă ţin de cuvânt.

Cred că din incapacitatea mea de a prioritiza şi din zăpăceala nativă rezultă un produs foarte toxic.

Iată de exemplu cum a arătat ziua mea ieri până pe la 2:

Trebuia să intervievez pe cineva pe şoseaua Străuleşti la 11. Voiam să plec cu bicicleta dar m-am gândit că am o zi lungă (cu încă două întâlniri), n-o să am unde să mă schimb,  dacă mă murdăresc (…). „Mai bine cu auotobuzul, doar să-mi încarc abonamentul că la norocul meu clar vin controlorii”.

Caută chioşc de încărcat portofelul ratb. Nema.

Dă-i şi aşteaptă 335 la Iancului. Nu vine.

E deja 10 şi 10. Fugi la metrou, schimbă la Victoriei, coboară la Aviaţiei, încarcă portofelul, ia 331 până la Casa Presei.

De aici mă uitasem pe hartă şi ştiam că trebuie să mai merg pe jos vreo 20 de minute. Era 11 fără 10. Întreb o tanti de la bilete:

„- Doamnă, spre şoseaua Străuleşti merge vreun autobuz de aici?”.

„-Cum să nu? Luaţi 304 şi vă lasă acolo”.

Întreb încă un nene în staţie şi iau autobuzul, încântată că o să ajung la timp. Deschid carneţelul, mă uit pe întrebări, recitesc nişte notiţe, rescriu o scenă dintr-un alt text. Mă uit întâmplător pe geam: aeroportul Băneasa. Sun disperată la prieten: „Băi sunt într-un autobuz şi nu cred că merg bine (…)”. Până explic ce şi cum, ratez staţia şi nu cobor la Ikea unde poate găseam un taxi. Ajung la pod Otopeni, apoi pe centură. 11 şi 15.

În pragul plânsului, sun şi mă scuz că o să întârzii (am noroc şi personajul meu oricum avea treabă deci nu e o tragedie chiar aşa de mare, doar jenant pentru mine). Cobor la capătul lui 304, la Laromet, după ce am trecut prin tot felul de sate, am ascultat manele şi nişte puşti au insistat să mă întrebe dacă îmi plac ochelarii lor de soare.

Habar n-aveam unde mă găseam. Bănuiam că undeva spre Chitila dar era deja prea târziu ca să mai testez şi alte mijloace de transport în comun. Am găsit un taxi, l-am amuzat pe şofer cu lunga mea călătorie şi am ajuns într-un final la destinaţie, cu o oră întârziere.

Interviul a decurs frumos, dar evident că, la plecare, m-am rătăcit din nou. Casa Presei se vedea promiţător în zare şi m-am gândit să merg pe jos, că oricum mi-era frică de autobuze. Şi dă-i şi mergi, cu pantofi cu talpă înaltă, pe lângă nişte depozite cu haite de câini, pe lângă o linie ferată, pe un pod şi apoi pe tooot bulevardul Poligrafiei, cu diverse autobuze depăşindu-mă. Cel mai trist era când vedeam câte un biciclist şi-mi venea să-mi scot pantofii, să mă pun în fund şi să bocesc.

Nu vă mai povestesc şi restul zilei. De la sfârşitul lui ianuarie o ţin numai în rătăciri. Pierd notiţe, uit să blochez reportofonul şi mi se apasă în geantă (lăsându-mă fără înregistrări importante nesalvate), subiectele se încăpăţânează să moară exact când îmi doresc mai mult şi mai mult să pornesc reporting-ul sau se împotmolesc şi se târâie ca vai de ele. Pierd notiţe. Rămân fără baterii la reportofon (deşi am rezerve la mine). Sun oameni să-i întreb dacă putem povesti pentru un articol despre nu ştiu ce temă şi mă trezesc că i-am intervievat deja (s-a întâmplat o singură dată dar îmi venea să intru în pământ).

Nu ştiu ce-o fi mai bine. Să faci ce-ţi place, cu preţul de a fi zilnic speriat de bombe pentru că încurci totul şi nu se termină niciodată, sau să munceşti 8 ore, cu gândul la timpul ăla numai al tău?

3 thoughts on “Zăpăceală la pătrat

  1. Din proprie experienta, daca faci ce-ti place, numai aia faci🙂 Nu tu ‘timp liber’, nu tu iesiri in oras si asa mai departe. Cu toate astea, inca visez sa-mi incep o firmulita😀

    Apreciază

    • Asa e, dar parca e putin inspaimantator🙂
      Eu momentan ma tem de o firma care ar putea sa-mi manance concediile. Pe de alta parte, la noi in tara, facilitatile fiscale pentru tineri sunt numai pana la 26 de ani, nu?

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s