Auditul serviciilor sociale pentru copii

Ieri, în cadrul unei conferinţe de presă la hotelul Marriott la care au fost prezenţi Ştefan Dărăbuş (director HHC România), Emma Nicholson de Winterbourne (Înaltul Reprezentant pentru Protecţia şi Îngrijirea Copilului) şi prinţesa Marina Sturdza (preşedinte onorifc HHC), a fost prezentată radiografia sistemului de protecţie a copilului din România.

În cadrul studiului au fost scanate 45 de Direcţii Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului (DGASPC) din ţară şi au fost evaluate la faţa locului  159 de centre de plasament. Au fost de asemenea realizate 198 de interviuri cu tineri şi copii.

În ultimii ani am tot vizitat centre de plasament, în special din Bucureşti. Am observat uneori, mai ales în cazul copiilor mai mari (10-14 ani), o frică de atingere. Chiar dacă erau prietenoşi, curioşi şi dornici de povestit, nu erau obişnuiţi să fie mângâiaţi, îmbrăţisaţi, sărutaţi. Cum ar fi putut să fie când creşteau în instituţii mamut, cu sute de colegi şi un personal de care nu apucau să se ataşeze? Pentru ei nu a fost nimeni să sufle când s-au julit în genunchi, să le citească poveşti, să le inventeze poveşti în care ei să fie protagoniştii, să-i întrebe măcar o dată ce şi-ar dori să mănânce.

Există 13.659 de posturi vacante în cele 45 de DGASPC (Direcţia Generală de asistenţă socială şi Protecţia Copilului) auditate dar anagajările sunt blocate. Lipsa cea mai mare de personal din păcate se constată  la nivelul personalului de îngrijire directă (educatori, instructori de educaţie, asistenţi medicali, infirmiere).

Am fost recent la Baia Mare, în vizită la o casă de tip familial şi am cunoscut 12 copii minunaţi. Când au auzit că sunt din Bucureşti, câţiva au început să vorbească despre familia lor. Unul fusese o dată în Bucureşti la tata, altul avea un frate aici. Toţi vorbeau despre familie pentru că istoricul lor nu mai era un secret- aşa cum s-a întâmplat în cazul a zeci de mii de copii din vechile centre de plasament care, cât au fost instituţionalizaţi, nu au aflat nici măcar că mai au fraţi şi surori. Doamnele din casa de tip familial le vorbesc mereu despre părinţi, bunici, unchi şi, mai ales, având în grijă numai 12, au timp şi să-i întrebe ce prăjitură şi-ar dori, şi să le serbeze ziua, să-i ajute la teme, să-i pupe de noapte bună.

Iată câteva citate desprinse din interviurile cu copii din centrele de plasament de tip vechi, realizate în perioada 2010-2011. Au fost întrebaţi despre momentele cele mai frumoase din viaţa lor:

”Când m-am reîntâlnit cu fratele meu care era plecat în străinătate și de care nu am știut nimic de 7 ani și m-a căutat.”

”Când am aflat că am fost admis la universitate.”
”Prima oară când am văzut-o pe sora mea Ionela, după 14 ani. Am fost despărtiţi între timp în 2 instituţii diferite. Familia unde stătea mi-a dat de urmă și ne-am întâlnit. Momentul când am văzut-o pe mama mea a fost foarte frumos. Acum e și ea în Italia, aici o ducea rău, dar a găsit de lucru acolo și acum e bine.”

”Când am fost singură în cameră.”
”A fost când a venit fratele meu în vizită în centru acum 2 ani. Nu știa unde suntem și ne-a găsit în centru. Am iesit în oraș și am mâncat pizza și ne-am plimbat. A stat o săptămână acasă și a venit de câteva ori să mă vadă, dar prima dată a fost cel mai frumos.”
”A fost acum 2 luni, când a venit tata aici. Mi-a adus cadouri și dulciuri și am ieșit în oraș la un suc. Am povestit de ce mai este pe acasă, i-am spus ce știu. M-a întrebat de mama și m-a întrebat dacă am mai vorbit cu bunica. Am stat toata ziua împreună.”

Aproape 20% dintre cei care au răspuns, nu își pot aminti o zi frumoasă din viaţa lor sau spun că nu existat o astfel de zi

Ieri, Emma Nicholson ne-a lăudat pentru progresul făcut în acest domeniu în ultimii ani. În 91 când a venit prima dată în România, existau centre de plasament cu condiţii inimaginabile. La începutul anilor 2000 aveam 100.000 de copii institutionalizaţi în 643 de centre mamut. Astăzi mai avem 184 de instituţii (23.000 de copii) şi  închiderea lor până în 2020 pare realizabilă. 132 dintre aceste centre găzduiesc copii cu nevoi speciale şi, aşa cum spunea şi Ştefan Dărăbuş, greul a rămas la urmă. Mai sunt încă multe probleme în sistem şi raportul HHC, care are peste 300 de pagini, le prezintă clinic. Cifrele sunt dureroase, mai ales dacă le citeşti cu gândul la mogâldeţele care te-au întrebat când o să le mai vizitezi.

Cineva se mira ieri la conferinţă că numai 12% dintre tinerii proveniţi din sistemul de plasament urmează o facultate. Procentul poate părea chiar mare având în vedere că, din totalul de 159  de centre de plasament analizate, jumătate au copii cu vârstă şcolară care nu sunt înscrişi într-o formă de învăţământ.

  • Există trei centre de plasament în ţara asta a noastră în care directorii au declarat că nu au deloc jucării.
  • S-au identificat 15 centre de plasament în care copiii mâncaseră ultima oară fructe proaspete cu trei săptămâni sau chiar cu două luni în urmă.
  • În 2 din 26 de centre care adăpostesc numai copii fără nevoi speciale, nu se ţine cont de sex în repartizarea copiilor pe dormitoare, în 5 cazuri nu se ţine cont de vârstă și, într-un singur caz, nu se ţine cont de preferinţele copiilor.

Am încredere în HHC şi în toţi oamenii care lucrează pentru ca acestor copii să le fie mai bine. Ieri după amiază, la conferinţă, lui Ştefan Dărăbuş i-a tremurat vocea:  „Copiii nu trebuie să crească în instituţii”. Vorbind despre ieşirea tinerilor din sistem, bulversaţi şi deloc învăţaţi cu noţiunea banului sau a mersului zilnic la serviciu, directorul HHC a apăsat pe următoarele cuvinte: „Ar trebui ca cineva să fie mamă şi tată şi pentru ei”.

Centrele mamut „schilodesc copilăria” şi de aceea următoarele două puncte sunt vitale, din punctul de vedere al HHC:

1. O politică publică de prevenire a separării copilului de familie cu o metodologie clară.

În felul acesta statul nu va mai plati 2000 de lei/lună timp de 10-18 ani pentru un copil abandonat ci va susţine familii şi le va ajuta să treacă peste momentele grele care pot duce la introducerea unui copil în sistemul de plasament.

2. Crearea unei linii de finanţare care să pună umărul la încheierea procesului de închidere a instituţiilor.

2 thoughts on “Auditul serviciilor sociale pentru copii

  1. ADMIRABILA MUNCA TA DE CERCETARE SI FOARTE UTILA DACA S-AR MEDIATIZA MAI MULT! TE ROG, SPUNE-MI CARE SUNT CELE TREI CENTRE IN CARE COPII NU AU JUCARII!

    AS VREA SA FAC O CAMPANIE DE AJUTORARE PRINTRE CUNOSCUTI.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s