Visul lui Adalbert

„Ceauşescu ar fi interzis acest film”

Cu: Gabriel Spahiu, Doru Ana, Ozana Oancea, Anca Androne, Mimi Brănescu, Alina Berzunteanu, Paul Ipate, Coca Bloos, Mircea Rusu (…)

Regia şi scenariul: Gabriel Achim

Deşi am prins doar doi ani de comunism, din care nu-mi amintesc nimic, tresar imediat la faţa de masă cu biciclişti, la tenişii albi, la biblioteca mamut cu balerine şi alte bibelouri prăfuite, la fotoliile cu braţe lăcuite, la soneria cu buton roz murdar, la mileuri. Toate au rămas în casele şi-n inimile nouăzeciste.

Îmi plac filmele cu parfumul ăla şi nu fac parte din categoria celor care îşi dau ochii peste cap şi spun „iar un film despre comunism!”. M-am dus aşadar cu mare entuziasm la „Visul lui Adalbert” care îmi promitea parfumul vremurilor, plus bucuria din 1986.

Vă recomand să vedeţi filmul într-unul dintre bătrânele cinematografe din centru, nu la mall. Eu l-am văzut la Scala iar sala răcoroasă şi puricii sporadici plus alegerea inspirată de a oferi filmul în format 4:3, te teleportează imediat în mai 1986, la o zi după ce Duckadham a scris istorie.

Hainele, obiectele, frezele de C.C. Catch, bancurile şi numele personajelor, toate sunt „de-acolo”.

Mi-a plăcut referirea la Cernobîl şi parcă mi-ar fi plăcut ca filmul să fi început de acolo, cu cel mic bătând mingea şi cu mama panicată, fugărindu-l cu pastilele de iod. Secvenţa cu Coca Bloos pe scări e genială. Împinsul Daciei galbene de asemenea, mai ales la spital când o împing doi tipi în halate albe.

Mintea mea n-a prea prins povestea cu vulpoiul fără blană. Soţia visează o vulpe care migrează spre amintirile din copilăria amantei.

Filmul a fost promovat ca fiind bazat pe o poveste reală. Iată ce spune regizorul despre cum i-a venit ideea :

„Eram cu Cosmin, eram la o mănăstire, mergeam spre Târgovişte şi tot povesteam raportul dintre realitate şi ficţiune, Borges, Von Trier, nebunii, reconstituirea realităţii, tot felul de nebunii. Noi când ne pornim şi vorbim.

Şi era un muncitor acolo în tren care ne-a zis „Bă, vă zic eu cum e cu reconstituirea asta” şi ne-a povestit un caz de la el de la fabrică. Şi au venit cu procuratura să facă reconstituirea şi tipul care juca victima a păţit şi el acelaşi lucru. Şi m-a distrat foarte tare chestia asta. Adică mereu auzi bancuri cu poliţişti care la reconstituire mor toţi patru”.  (Mediafax).

Visul lui Adalbert” e o comedie neagră. În timpul filmului mă gândeam că poate nu are un fir narativ suficient de puternic pentru a lega tot amestecul de amante, Cernobîl, Steaua, fabrică, accidente. Bancurile şi ridicolul situaţiilor construiesc însă o felie de viaţă autentică şi nu mai simţi neapărat nevoia de povestea mică, dar de impact care spune de fapt o poveste mai mare.

Am râs mult şi m-a mirat liniştea din sala cu 15 persoane. Vreo trei n-au mai avut răbdare până la final şi au ieşit chiar în mijlocul reconstituirii. Când lucram la un articol despre cinematografele de pe Bulevardul Elisabeta, mai multe persoane care au şi-au trăit tinereţea în comunism mi-au spus că nu mai suportă să vadă vremurile alea, că vor să le uite şi că sunt sătule de filmele care se învârt în acelaşi decor optzecist. Mi se pare tare trist conflictul ăsta interior: pe de o parte ai anii în care ai fost cel mai fericit şi cel mai frumos, pe de altă parte ai mizeria vremurilor care te forţează să uiţi tot.

Puteţi să vedeţi „Visul lui Adalbert” la Cinemateca Union, pe 22-23 iunie (vineri şi sâmbătă), de la ora 20:00. 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s