OST Fest 2012- Ziua 1 şi Ziua 3

Această prezentare necesită JavaScript.

E luni şi încă nu pot să întorc capul fără să strâng din dinţi de durere. Dacă mi-l las prea mult pe spate, mă tem că n-o să mai pot să-l îndrept. Semne clare că OST Fest a fost BESTIAL!

Am ajuns la Romexpo când Exodus începuseră deja nebunia, cu vreo patru piese înainte de  „Strike of the Beast„.  Nu mai ascultasem Exodus din liceu şi nu mă aşteptam să-mi placă atât de mult live.  N-aveai cum să nu intri în spiritul ăla:

„Nothing can save them now

You’ve learned a lesson in violence

Get on your knees and bow

Or learn a lesson in violence!”.  (1985)

Pe la 6 şi un sfert, Rob Dukes a dat semnalul pe care îl aşteptau mulţi :

„All you fuckers, kill everybody over there. And you fucking kill everybody over there!”

Am stat aproape de pit şi m-am bucurat de nebunia frumoasă din iureş. Oricine pica era imediat ridicat, scuturat, luat în braţe şi întrebat dacă e OK.  O solidaritate minunată şi o bucurie generală- asta am văzut în mini wall of death-ul de la golden circle. Sigur, erau suficienţi „stâlpi”care stăteau nemişcaţi şi se uitau urât la oricine îi călca sau atingea cu pleata din greşeală. Încă mai sunt oameni care îşi închipuie că moshuiala e o chestie naşpa pe care o fac roacherii români neştiutori şi lipsiţi de bun simţ 🙂

Venisem pentru Overkill şi m-am întristat puţin pentru că s-au auzit mai încet decât Exodus. Atmosfera de lângă moshuială a compensat însă faptul că trash-ul nu-ţi răscolea maţele aşa cum ar fi trebuit. Sigur aici a fost momentul în care mi-am dislocat gâtul şi ceafa.  Overkill au fost băgaţi în priză şi n-au stat o clipă. Am crezut că explodez la Elimination, Bring me the night, Ironbound şi Rotten to the core. Acum 10 ani, nu mi-ar fi dat prin cap că o să-i văd vreodată live pe nebunii care mă făceau să sar prin casă şi să bat în birou.

Cel mai mişto e că trupa asta nu a îmbătrânit deloc iar albumul lor din 2012, The Electric Age, e fenomenal.

Au încheiat cu „Fuck you” şi am avut timp să ne tragem sufletul până pe la 22:00 când au intrat Dimmu Borgir. Eram convinsă că n-o să-mi placă norvegienii. Live au fost însă o surpriză tare frumoasă, în special mulţumită toboşarului Daray. Nu înţelegeam o iotă din versuri dar atmosfera a fost atât de frumoasă încât am dat din cap non-stop.

„Constant retribution calling
From the shadows of three consecutive sixes
Merging with the cold dark vacuum
Talent is worthless unless exercised”

M-au trezit din visare o bere care mi-a zburat în cap şi un tip care m-a apărat în ultima clipă de un altul care fusese expulzat din mosh 🙂

Deşi s-au auzit considerabil mai bine decât Overkill, sunetul nu a fost la nivelul la care mă aşteptam.

***

Din păcate sâmbătă am muncit şi am ratat frumuseţe de Manowar pe care toţi prietenii mi i-au lăudat. Cică şi sunetul ar fi fost cel mai mişto la ei.

***

Am ascultat Lake of Tears la umbra  copacilor de lângă tomberoane şi WC. Era prea cald ca să te poţi mişca şi cu greu m-am târât mai în faţă la W.A.S.P.

Deşi momentul lor parcă a trecut incredibil de repede, băieţii au fost mai mult decât la înălţime. M-am bucurat de bucuria prietenei noastre Paula care este o mega-mega fană W.A.S.P. Rareori poţi să admiri fericirea unei persoane în toată splendoarea ei.

Megadeth mi-au fost dragi ca de obicei, în ciuda sunetului execrabil din prima parte. Am avut şi pogo şi cântat tare şi sentimentul ăla bestial când dai din cap, eşti doar tu cu muzica şi simţi că poţi să faci orice. Fericirea aia indescriptibilă şi bucuria îmbrăţişărilor cu oameni necunoscuţi care simt la fel ca tine.

La Motorhead m-am simţit copil atomic. Oneşti, adevăraţi şi imposibil de ascultat stând, Motorhead au făcut super atmosferă şi s-au bucurat şi de un sunet bun. Lecţie de rock.

Mă bucur că m-am ales cu febră musculară după OST Fest.  Da, a fost cald, s-a auzit prost de multe ori şi jetoanele costau 6 lei, dar a fost al naibii de mişto. Rămân cu regretul de a nu fi văzut Manowar. Data viitoare.