La aniversară- Iris 35 de ani

Această prezentare necesită JavaScript.

Când am scris acum trei ani despre iubirea mea pentru Iris (în cadrul unui proiect cu poveşti romantice iniţiat de Tabu), cred că eram încă destul de copiliţă. Alergam prin amintiri şi mă uitam la vechile fotografii, tot cu ochii ăia fără griji de pe vremea când Ei reprezentau cam totul în viaţa mea.

De la 21 la 24 e cale lungă şi ciudată. Şi acum mă pierd dacă le cer autograf, şi acum se învârte totul dacă glumeşte Minculescu cu mine. S-a schimbat însă ceva. Nu mai alerg după situaţiile astea cu orice preţ. Una e să ai 12 ani şi să fii în al nouălea cer că ai ciocnit o bere cu Minculescu în Lăptărie sau că ţi-a desenat Boro o bicicletă pe gips. Alta e să fii doar o altă tipă care vine la concerte.

Miercuri în Club A a fost sesiune de autografe cu Iris şi am avut norocul să cumpăr şi noul album (bucata nr. 1002). Ba am câştigat si o carte „Club A 42 de ani. Muzica tineretii noastre” (Mulţumesc!) cu autograf. La aşa zi mare, îmi doream să le spun ceva şi băieţilor. M-am tot uitat la fotografii şi la autografe. Pentru o clipă am râs singură la ideea asta: „cum ar fi să apar cu gipsul de acum 12 ani”. Am ales primul autograf pe care l-am luat de la Cristi şi am rememorat ziua aia de pe 26 august 1999.

Aveam 11 ani si umblasem tot Costineştiul ca să găsesc vederea perfectă pe care să o semneze Mincu. Când am văzut-o la un stand de lângă Radio Vacanţa, am ştiut că asta e: o inimioară desenată cu degetul în nisip. Cu un an în urmă, intrasem fix în iureşul de la „Somn Bizar” şi-mi plăcuse la nebunie. Purtam blugi evazaţi, un tricou lung cu Jim Morrison şi pe cap aveam o bandană cu steagul SUA. Cristi avea o geacă imensă galbenă (noaptea se făcea foarte frig la mare).

A ieşit cu gluga pe cap, zâmbitor. Bodyguarzii împingeau în toate direcţiile. Pierdută, cu ochii la Cristi care se pupa şi se îmbrăţişa cu toată lumea, nu mi-a dat prin cap să-l strig, să-i întind vederea. Îl priveam a bou.

Se golise spatele scenei şi a dat să plece, când m-a văzut în sfârşit, fix sub cotul lui. „Tu n-ai îngheţat, mă?”. Nu-mi amintesc să fi reuşit să articulez ceva. M-a mângâiat pe cap, m-a pupat şi a scris „Cristi” în centrul inimioarei. Nu aveam carioci, doar un amărât de pix care nu făcea faţă pe suprafaţa lucioasă.

După 13 ani, pasta pixului a dispărut şi a rămas doar zgârietura numelui. Mi-am făcut curaj şi am luat vederea cu mine la sesiunea de autografe. Mi-a fost aşa de ruşine când i-am rugat să semenze cu markerul pe primul meu autograf. Era îmbulzeală, s-au uitat pe spate, la scrisul de copil:  „Costineşti, 26 august 1999”. Cristi chiar a glumit şi a dus vederea la inimă. Mi-a fost rusine că bucata aia de carton înseamnă atât de mult pentru mine şi că am vrut să le spun şi lor asta.

Am colecţionat ani de zile ziarele şi revistele în care apăreau. Am urmărit toate interviurile filmate. Şi totuşi simt că îi cunosc foarte puţin. Cred că de-asta funcţionează magnetismul ăsta aşa de bine. Când te îndrăgosteşti, mai ales în adolescenţă, de obicei nu ştii multe despre omul cu pricina. E o stare, e un parfum, e o senzaţie de fluturi în stomac şi plutit. Pe măsură ce cunoşti omul, fie îţi trece, fie fluturii evoluează în altceva. Eu am rămas cu fluturii.

Când am ajuns acasă şi am dat play la noul album „Iris 35 de ani. O lume doar a lor”, am început să ţopăi. A fost o regăsire bestială a unui sound nouăzecist uşor modernizat dar cu parfum de demult. Chitara şi bass-ul sunt rele ca pe Lună Plină. Vorbele sunt mişto ca pe Mirage. Clapele spun o nouă poveste. Vocea lui Cristi te sfredeleşte. Se simte o poftă  tânără de cântat. Cine ar fi crezut că la 35 de ani de carieră vor mai putea să surprindă cu piese noi? Eu recunosc că am sperat, dar nu mă aşteptam să-mi placă aşa de mult.

7 piese noi, 7 piese vechi reorchestrate. „Şapte ani, şapte zile, Doamne cât te-au schimbat!Şapte mări peste mine – Timpul e vinovat…”

Albumul e o bucurie. Nu pot să mai zic nimic de Puya, sau de turneul mediatic cu oprire la Capatos şi alţi deştepţi. Sunt nişte piese fenomenale aici şi de-abia aştept concertul din Piaţa Constituţiei ca să aud live piesele mele preferate: „Chip fără nume” şi „Revelaţie”.

„În puterea nopţii

Oropsiţii sorţii

Se adună toţi la un loc

Sunete şi chipuri

Întregesc nimicul

Un tablou trecut prin foc” (Revelatie, piesa 5)

Reproduc un fragment din „Club A 42 de ani„:

Nuţu: L-am întrebat ce-i place. Zeppelin- Communication breakdown. Excelent, eram pe felie şi eu. Iar când a început să cânte, după 30 de secunde prima mea impresie a fost că tipul ăsta ajunge oricum cel mai mare solist vocal din România.

La mulţi ani frumoşi, iubiţii mei (sau frumoşii mei iubiţi :P) ! 

Oare şi la Iris 50, când voi avea 39 de ani şi ei vor fi trecut de 60, tot aşa a bou o să mă uit, fără să pot să leg două vorbe?