După dealuri

La spovedanie nu este iertat a ascunde vreun păcat, dar nici nu trebuie să cădem în cealaltă latură, încât să răpim în mod nejustificat, timpul atât de preţios şi necesar, al Preotului Duhovnic, prin spunerea păcatelor pe larg, adică însoţite de explicaţii amănunţite, a modului în care am săvârşit păcatul  (Nicodim Mandita, Îndreptar pentru spovedanie)

În 2005, Cristian Mungiu a citit o ştire care anunţa „exorcizarea” urmată de moartea unei fete venită din Germania să-şi viziteze prietena călugărită la o mănăstire din Moldova. Presa fierbea de scenarii care mai de care mai sinistre, preotul şi maicile responsabile au fost excluşi din viaţa monahală şi condamnaţi.

Povestea i s-a părut prea melodramatică pentru un film, dar interesantă jurnalistic aşa că Mungiu a urmărit ştirile şi procesul. În 2007, la New York, regizorul a fost invitat de Andrei Şerban să asiste la un spectacol pe care îl montase la Teatrul La Mama- o dramatizare a incidentului care constituie subiectul cărţii „Spovedanie la Tanacu” de Tatiana Niculescu Bran. Romanul jurnalistic l-a inspirat pentru că nu dădea sentinţe, nu stabilea vinovaţi şi responsabili.

O simplă căutare pe internet i-a dezvăluit că interesul pentru această poveste era încă mare. Youtube-ul e plin şi acum de filmuleţe făcute cu telefonul mobil în timpul moliftelor Sfântului Vasile care se presupune că alungă duhurile rele.

Pornind de la cărţile Tatianei Niculescu Bran, Cristian Mungiu reuşeşte să creeze poezie. M-am dus la film cu presiunea aşteptărilor uriaşe create în jurul filmului „După dealuri” (Best Screen Play, Best Actress la Cannes, cel mai bun film despre România făcut în ultimii 20 de ani; cel mai bun film romanesc din ultimii 30 de ani). Urmărisem şi citisem destul de mult despre cazul Tanacu şi mă temeam că ştiind deja deznodământul, riscam să nu mă las prinsă de poveste.

„După dealuri” se rupe de datele verificabile şi te poartă în lumea resorturilor şi a motivaţiilor care produc ÎNŢELES. Relaţia dintre Voichiţa (Cosmina Stratan) şi Alina (Cristina Flutur), drama drumurilor care le-au adus pe fiecare în nişte zone diferite, dar la fel de triste, devin elemente mult mai importante pentru poveste. Filmul e puternic, greu şi totuşi subtil.  Deşi ai senzaţia că se insinuează pâş-pâş, îţi dai seama repede că nu e cazul să aştepţi o vânătoare de vrăjitoare, sau să primeşti răspunsuri. În schimb rămâi cu o mulţime de întrebări despre prietenie, despre singurătate, despre nevoie de afecţiune, despre frică.

Sper, apoi, ca cei care văd filmul să aibă o opinie despre ce li se propune: nu contează cui dau dreptate – ceea ce îmi doresc cel mai mult e să nu rămână pasivi în fața filmului, a poveștii – căci prea adesea lumea în care am ajuns noi să trăim azi e paralizată de un anume fel de pasivitate și non-reacție la stimuli de orice fel. Sper ca cei care văd filmul să înțeleagă că el încearcă să le transmită ceva despre tiparul lumii în care trăiesc și despre efectele nebănuite ale unor obiceiuri și convingeri mărunte pe care le tolerăm în viața noastră și a celorlalți fără să le considerăm periculoase sau importante. Mă aştept, totodată, ca filmul să fie interpretat şi judecat destul de diferit în străinătate față de acasă, în România (Cristian Mungiu).

Pentru mine au fost 150 de minute în care m-am lăsat uimită de jocul actorilor, de imagine, de detaliile mici (icoana din cabinetul psihiatrului, semnele de circulaţie, noroiul de pe parbriz). Mi-am propus să revăd „După Dealuri” şi să mă uit mai atent la cum reuşeşte să te lase nepărtinitor la final, gata să găseşti motivaţii pentru ambele părţi şi pregătit să dezbaţi o noapte întreagă.

Momentul cu îndreptarul pentru spovedanie rămâne unul dintre preferatele mele pentru că include un fascinant joc din priviri al tuturor celor care participă.

88. Am purtat cercei (buton) în urechi, brăţări la mâini, mărgele, hurmuz, salbă şi zgardă la grumaz.
89. M-am împărtăşit fardată, împodobită după moda seminudului (aproape despuiată), asemenea idolilor, având buzele vopsite cu ruj, căzând în păcatul furilor de cele Sfinte şi al profanării Dumnezeieştii împărtăşanii. Am alergat în căile pierzării şi mi-am petrecut anticreştineste viaţa pe pământ.
90. Am purtat inele în degete în afară de ziua în care m-am cununat.

92. Mi-am făcut alunele pe faţă. Am purtat cămăşi împodobite cu flori, mărgele, pui etc.
93. Am avut credinţa deşartă şi păgânească a nudiştilor că sufletul după ce iese din om trece într-un porc, cal, măgar, câine, ploşniţa etc.

Cinema Studio era plin ochi în seara în care am văzut „După dealuri”, deşi trecuseră zile bune de la premieră. În timp ce curgea genericul, în sală era o linişte apăsătoare şi lumea întârzia să-şi strângă gecile şi genţile. Cred că mulţi au respirat adânc, ca să „intre mai bine” tot ce au văzut şi ca să poată să-şi explice în intimitate câte ceva. Eu una am simţit nevoia să iau ceva cu mine din filmul ăsta.

Miercuri „După dealuri” înregistrase 12.741 de spectatori de la lansare şi încă erau cozi la bilete. Datorită cererilor mari, filmul va avea proiecții suplimentare în București, la următoarele cinematografe:

Cinema Studio, vineri, 2 noiembrie, ora 22.30, si sambata, 3 noiembrie, ora 22.00
Cinema SCALA, în perioada 2 – 8 noiembrie, la 11.00 și 16.30
Cinema PATRIA CAFFE 3D, în perioada 2 – 8 noiembrie, la ora 19.00
Cinema Elvira Popescu, în perioadele 2-4 noiembrie, 8-11 noiembrie și 15 noiembrie, cu subtitrare în limba franceză.

Aveţi lista proiecţiilor în toată ţara aici

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s