Degete de criminal

Am ajuns pentru prima dată în viaţă la manichiură, fără voia mea. Voiam să mă tund şi să mă vopsesc, dar întâmplarea a făcut să am vreo 20 de minute de aşteptat, fix în faţa unei manichiuriste blonde care se holba curioasă la pumnii mei strânşi pe genunchi.

Nu mă ruşinez tot timpul de cum arată unghiile mele, de obicei doar când văd pe cineva că mă fixează cu privirea în mijloacele de transport în comun sau când vreun tip (dintre aceia care se uită prima dată la mâinile unei femei) mă întreabă compătimitor dacă mi le rod. Întreabă-mă ce-am păţit la degetele mari şi n-o să pot să mă abţin să nu mi le ascund în căuşul palmei. Faţă în faţă cu manichiurista cu unghii lungi, pictate cu tot felul de figurine, nu puteam decât să mă cenzurez. Simţeam că vrea să intre în vorbă cu mine. Se fâţâia pe scaun, îşi aranja ustensilele, îşi privea unghiile în lumină. Până la urmă n-a mai suportat:

–          De ce îţi ascunzi mâinile? Nu vrei să-ţi fac manichiura?

–          Aa…nu mi le ascund. Nu ştiu. Nu mi-am mai făcut niciodată…

În clasele I-IV, fetele îşi făceau unghiile, dar eu n-am avut astfel de impulsuri. Nu suportam nici măcar pila şi mi se făcea pielea de găină cum o vedeam. Prin clasa a VII-a mi-am cumpărat ojă neagră, să meargă cu geaca de piele. Nu mi-a plăcut ce-a ieşit dar nu m-am gândit că degetele şi unghiile mele erau problema. Dimpotrivă, mi se părea că manichiura e o chestie pentru mimoze şi mă mândream cu unghiile mele retezate drept cu unghiera. Ce-i drept, am preferat mereu compania băieţilor în defavoarea petrecerilor în pijamale cu bigudiuri şi unghii pictate.

Am mâini mici, cu pernuţe ca la bebeluşi şi degete scurte. Degetele mari abia îmi ajung la baza degetelor arătătoare şi au unghii cât o coajă de sămânţă, bombate ca un geam de ceasornic. Când eram la grădiniţă şi ne puneau să dormim după amiaza, mă jucam cu degetele mari ca să adorm şi îmi imaginam că sunt două cobre dansatoare.

Mama mi-a remarcat degetele boante încă de când m-am născut dar a sperat că o să-mi mai crească şi o să se alungească. Abia după ce am împlinit un an s-a gândit că aşa e forma lor. Nimeni din familie nu-şi aminteşte de vreo rudă care să fi avut degetele mari mai scurte cu aproape o falangă.

Am aflat că am „Brahidactilie tip D” (sau „hipocratism simetric bilateral”), o mutaţie genetică care se traduce prin degete anormal de scurte şi care apare de obicei la un caz dintr-o mie, abia după ce am văzut scandalul cu „degetele de monstru” ale lui Megan Fox şi mi-am dat seama că degetele noastre arată la fel. Am citit o mulţime de comentarii care susţineau că au tăiat-o de pe lista cu femei mişto şi abia atunci cred că am conştientizat că mâinile mele pot părea scârboase pentru unii. Până atunci suferisem mai degrabă pentru că nu gaseam inele potrivite.

Dacă tot aveam de aşteptat până se elibera coafeza mea, m-am aşezat la măsuţa de lângă geam şi mi-am înmuiat degetele în nişte căpăcele cu lichid. Cum m-a atins cu pila, cum mi s-a făcut pielea de găină şi mi-am încleştat dinţii până a trecut la forfecuţă. Mă uitam îngrozită la pieliţele pline de sânge, când manichiurista m-a întrebat serioasă:

–          Te enervezi uşor? Îţi sare ţandăra repede, nu?

–          Nnuu, dimpotrivă.

–          Ei, nu tot timpul! Mai ales în dragoste…

A continuat să mă întrebe şoptit dacă trântesc, dacă ţip, dacă îmi vine să dau cu cineva de pământ când nu-mi convine ceva. Am înţeles unde bate abia după ce mi-a apucat mâna stângă de degetul mare şi a chemat-o pe patroana salonului să vadă ciudăţenia.

–          Ia veniţi doamnă să vă arăt ceva!

Doamna şi-a pus ochelarii şi a dat din cap. Manichiurista mă privea triumfătoare.

–          Astea se spune că sunt degete de criminal. Nu ştiai? s-a mirat Doamna.

–          Cine spune?

–          Uită-te în orice carte de chiromanţie şi ai să vezi. E bine să ai grijă.

Cheiro (William John Warner), un autor irlandez, după pseudonimul căruia a apărut şi termenul “chiromanţie”, susţine în „Palmistry For All” (1916) că degetele de criminal sunt semnul unui om cu voinţă puternică şi control asupra emoţiilor, care adună ani de frustrări şi apoi răbufneşte violent. Tot el recomandă să nu angajezi niciodată pe o poziţie de conducere pe cineva cu astfel de degete şi să nu ţi-l alegi ca partener de viaţă. Poze cu degete ca ale mele apar şi în cursurile de criminologie sau în studiile de antropologie criminală, alături de obraji buhăiţi, buze groase şi sprancene stufoase.

Au încercat să-mi pună unghii false. Nu se potriveau. Mi-au propus reconstrucţie cu gel. N-am vrut. Am scăpat abia când s-a eliberat coafeza, dar patroana şi manichiurista au continuat să mă privească ciudat.

Nu mă tem de vreo pornire brutală pe care să n-o fi conştientizat până la 24 de ani, dar după ce că abia am descoperit că mâinile mele pot fi scârboase, acum trebuie să mă obişnuiesc şi cu stârnitul fricii.

6 thoughts on “Degete de criminal

  1. Bine scris, dar de o sinceritate brutala. Realul pur ucide… Am si eu accese de sinceritate uneori, dar, de obicei, prefer aluziile subtile, subintelesurile, echivocul, autoironia…

    Apreciază

  2. Pingback: Mici “defecte” | Atelier de jurnalism si scriitura personala

  3. Pana acum, asta e primul articol in limba romana pe care l-am gasit pe subiect. Am descoperit ca am BDD prin clasa V-a, cand la ora de desen, ni s-a dat ca tema sa ne desenam mana. Mi-am desenat propriul deget, iar profa m-a certat ca am gresit si l-am facut diform. Mi-am scos mana de sub banca, profa a vazut-o si s-a retras in liniste. Un an mai tarziu, profesoara de cultura civica, absolventa de psihologie, mi-a spus ca am maini de criminala si ca o sa ajung ucigasa (in fata intregii clase). Degetele mele de criminal saluta degetele tale de criminal :)))

    http://blog.scienceinsociety.northwestern.edu/2011/11/the-curious-case-of-the-stubby-thumb/

    Apreciază

  4. Buna, Alexandra.
    Nu esti singura careia i s-a comunicat intr-un mod atotstiutor, de catre persoane neavizate, ca poseda maini de criminal. Eu, spre diferenta de tine, am maini mari, cu degete lungi, unghii frumos conturate – chiar primesc frecvent complimente – si maini, de care, eu insami, sunt mandra. Insa, cu toate astea au fost vreo doua persoane care s-au ingrozit, la propriu, de mainile mele, spunandu-mi ca am maini de criminal. In ce context si cu ce cunoastere, numai ele stiu, dar asa cum eu cunosc viata, cu totii suntem capabili de acte reprobabile, in anumite circumstante. Ce este important este cunoasterea de sine si dezvoltarea capacitatilor de a tine sub control latura noastra mai putin ,,alba”. Traieste momentul si accepta-te asa cum esti, pentru numai asa vei putea merge mai departe.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s