O luna în Thailanda

Am fost aseară la avanpremiera „O lună în Thailanda„- primul lung metraj al regizorului Paul Negoescu. Unele voci din sală s-au bucurat că în sfârşit arătăm şi altceva despre noi. Altele s-au bucurat că nu e „social”, sau că nu „lungeşte” cadre. Au fost şi comparaţii cu „Marţi după Crăciun” deşi generaţiile sunt complet diferite şi au altfel de probleme. Mie mi-a plăcut şi sper să aibă succes, dar nu simt nevoia să-l compar cu nimic.

Nu prea înţeleg eu nevoia asta a publicului de a arăta că şi noi românii suntem OK. Am auzit de prea multe ori voci care se plâng că filmul românesc ne strică imaginea, sau că s-au săturat de comunism, corupţie, gri- ca şi cum toate astea nu ar exista. La avanpremieră am simţit că parcă i se mulţumea regizorului că nu a făcut şi el un film din ăla .   Cred că e loc pentru toată lumea şi că ar trebui să ne bucurăm că „O lună în Thailanda” e încă o piesă reuşită din puzzle-ul filmului românesc, fără să aruncăm cu pietre în celelalte.

Mai bine decât mine o spune Paul Negoescu într-un interviu pentru Ginger Group:

Publicului românesc nu-i pasă de festivaluri, el are ce are cu imaginea pe care filmele româneşti i-o fac României. Se trezeşte brusc patriotismul în ei şi jena de a nu arăta celorlalţi părţile nasoale de la noi din ţară. Şi în loc să ia atitudine împotriva acelori lucruri nasoale care fac ţara de râs, ei preferă să ascundă murdaria sub covor şi să se ia de filmele care, vai doamne, promovează acele lucruri în mod voit ca să dăuneze imaginii ţării. Ei bine, de data asta nu nu mai e cazul. Nu e nici un film ancorat în trecut, nici nu e un film despre mizerie, e un film cu tineri; dacă marele public are ceva de comentat la filmul ăsta sper să o facă de data asta pe bune, să găsească nişte motive serioase. Să-şi bată puţin capul înainte. Am impresia că oamenii nu au răbdare să vadă filme româneşti, se uită la ele, văd că e cu mizerie şi refuză ca măcar să încerce să înţeleagă despre ce e vorba.

El vrea in Thailanda. Ea vrea oriunde vrea el. Ori el nu vrea asta.

Mi-a plăcut cum a „arătat” filmul. Nu s-a simţit că a avut un buget mic-mic (Au căutat finanţare la Ministerul Turismului, în cadrul unei discuţii kafkiene şi au aflat că filmul nu poate fi exploatat comerical dacă primeşte sprijinul lor- deşi avem exemple contrare gârlă; iată numai două: Gala Bute, Lady Gaga) şi reuşeşte să fie foarte cald şi familiar.

Am apreciat naturaleţea replicilor, în special în cazul Paranoicului anti Discovery Channel şi Kubrick. Hoinăriţi noaptea între două cluburi şi trageţi cu urechea la discuţiile grupurilor de petrecăreţi. Peste tot e cel puţin un personaj ca cel din film. Mi-au plăcut feţele şi look-ul personajelor, în special de Emilia- parcă în orice club e măcar o creaţă boemă care a plecat cu Erasmus, a stat o vreme la Barcelona şi a iubit un artist.

Mi-a plăcut stilul de filmare din cluburi care îţi crea iluzia că eşti în aglomeraţie şi cauţi şi tu o nălucă.

M-am bucurat să o văd pe Ioana Anastasia Anton (Adina) în film pentru că mi-a plăcut mult de ea la teatru şi reuşeşte întradevăr un rol excelent. Devine atât de enervantă încât nu degeaba spune Ada Solomon că Adina e fata lângă care nu ar face mulţi purici.

De fapt, mi-a plăcut întreaga distribuţie- dovadă pentru cât de bine a fost aleasă fiind chiar plecarea pe bune în Thailanda a Victoriei Răileanu (Emilia).

M-am temut să nu fie hipstăresc şi atât. Să nu facă o salată cu squat, barcelona, fabrica, vama, portita, asociaţie, thailanda, kubrick, karaoke (…) fără să spună nimic. Nu cred că a fost cazul. Eu l-am simţit autentic, dar aş fi curioasă să citesc opinia cuiva dintr-o altă generaţie decât cea prezentată în film. Pentru mine firul narativ e foarte ofertant şi sunt sigură că mi-ar fi plăcut să citesc o poveste personală despre cum te schimbi şi te răzgândeşti într-o singură noapte, cum arunci periuţe de dinţi şi rame foto, cum faci sex în aceeaşi poziţie (şi în acelaşi stil românesc) cu două femei diferite şi cum excursia ta în Thailanda se transformă în Portiţa.  Mai ales că naraţiunea începe şi se termină în acelaşi loc. Pentru mama de exemplu, personajele din film ar fi sigur nişte „negăsiţi”, „inadaptaţi”, „falşi” care ba se dau puşti la  plus25, ba se cred mai deştepţi şi mai culţi decât sunt de fapt 🙂

‘O lună în Thailanda’ este un film despre decizii, un film despre generaţia mea – o generaţie confuză. Cei de vârsta mea au ajuns să fie mult mai superficiali în privinţa dragostei şi tind să nu mai acorde multă atenţie propriilor sentimente. Iau decizii pripite, fără a reflecta prea mult, fără să-şi asculte instinctul- Paul Negoescu

Ada Solomon, producator, spunea aseară că pentru ea munca la acest film a fost „o experienţă de tip Gerovital„, mulţumită energiei actorilor tineri şi că a apreciat profunzimea demersului lui Paul Negoescu. Filmul, spunea ea, e mult mai mult decât povestea unui băiat în noaptea de Anul Nou. E poate chiar „o declaraţie de dragoste pentru Bucureşti„, cu energia, viaţa şi prospeţimea lui „sclipicioasă”.

Vorbeşte despre ce e Bucureştiul de azi; se putea întâmpla în orice oraş din Europa. E un film global (Ada Solomon).

Şi „poate să aducă o generaţie nouă la cinema„.

Echipa a glumit cu existenţa unui pariu: să facă un film românesc care să nu aibă nici măcar 100 de minute.

Experienţa regizorului cu scurt metrajele (11 la număr până acum) a ajutat mult. „Când filmezi pe peliculă, înveţi să filmezi strictul necesar„- având buget şi timp limitat. „Nu am simţit nici un moment că ai lungit”– a fost una dintre reacţiile din sală.

Am pus o singură întrebare aseară- prima şi cea mai banală, dar n-am putut să mă abţin pentru că voiam să ştiu de unde a apărut ideea poveştii. Am aflat că prima sămânţă s-a plantat în mintea lui Paul Negoescu după o petrecere de Halloween plimbată din club în club şi soldată cu „depresia” de la 6 dimineaţa. Regizorul a udat sămânţa cu „lucruri care au ţinut de relaţia mea cu anumite fete” şi a răsărit ceva bun.

Filmul intră în cinematografe din 16 noiembrie şi-l recomand cu drag pentru că e altfel decât ce-aţi văzut până acum.

„O lună în Thailanda” a avut premiera internaţională în competiţia Saptamana Internationala a Criticii de la Festivalul de Film de la Venetia (29 august – 8 septembrie). A fost singura productie romaneasca prezenta la cea de-a 69-a editie a celebrului festival italian. După premiera de la Veneţia, a mai fost selectat în competiţia „Emile Cantillon” din cadrul Festivalului Internaţional de Film Francofon de la Namur (Belgia) şi în competiţia de lungmetraje a celei de-a opta ediţii a Festivalului de Film de la Zurich.

Filmul va fi distribuit în 20 de cinematografe din 12 oraşe şi va beneficia de asemenea de proiecţii în cluburi, urmate de petreceri cu DJ- pentru a duce experienţa vizionării în comunitate.

Au mai scris:

George Hari Popescu