Amintiri cu radio

Citeam ieri postul lui George Hari despre radio şi mi-am amintit de dragul meu radio casetofon Watson. Nu m-am mai gândit de ani de zile la el şi poartă unele dintre cele mai frumoase frânturi din copilărie. Poveştile bune îţi dau înapoi poveştile personale pe care le-ai uitat. Pentru că astăzi e Ziua Mondială a Radioului, dar şi pentru că ieri, la Fundaţia Calea Victoriei, i-am invitat pe cursanţii minunaţi de la Atelierul de Scriitură Personală să-şi spună propriile poveşti cu radio (pe care le veţi putea citi în curând), iată şi cele mai dragi amintiri ale mele.

Era mijlocul anilor 90 şi trăiam din bursa de studenţi a părinţilor. Aveau vârsta mea de astăzi (25), dar şi un copil de clasa I de crescut. Locuiam într-o căsuţă cu bucătărie şi un dormitor-sufragerie la parter, plus camera mea la etaj. Muream de frică de fiecare dată când urcam pe scara-melc întunecoasă pe care am căzut de multe ori pentru că alergam să ajung repede „în siguranţă”, unde monştrii de sub scară (pantofi şi nimicuri), nu mă mai puteau atinge.

N-aveam fraţi sau surori şi cunoşteam un singur vecin care era mai mic decât mine şi dormea când îl căutam. În cameră aveam maimuţoaie de pluş pentru care scriam scenarii înainte să mă apuc de joacă şi o servantă cu cărţi. Televizorul bătrân de la parter avea butoane pentru 8 canale, dar prindea doar TVR 1 şi TVR 2 şi nu mă nimeream aproape niciodată când se dădeau desene.

Zilele cele mai frumoase, erau cele de sâmbătă când eu nu plecam la 7:30 la şcoală, iar părinţii nu se duceau la facultate. Radio-casetofonul nostru negru stătea pe frigider şi cânta în timp ce puneam masa şi mama fierbea crenvurşti sau făcea omletă şi răspândea miros de cafea. Primăvara, lăsam uşa de la bucătărie deschisă şi umpleam curtea de muzică şi aromă de mic dejun întârziat (ne trezeam pe la 11 în weekend). Mâţele erau aliniate în jurul mesei şi mă abţineam să le arunc albuşul de ou fiert pe care-l uram. Tata zicea că trebuie să le obişnuim să nu mănânce o dată cu noi (o chestie luată de la câini probabil).

E un tablou banal dar pentru mine e imaginea celor mai fericite dimineţi, când părinţii erau încă împreună şi stăteam toţi trei la masă ascultând „Star Station Pro FM„- dacă aveam chef de noutăţi, sau alte radio-uri care dădeau muzică rock. Eram cea mai fericită când ghiceam cui aparţin chitările sau vocile din poveste şi creşteam în ochii lui tata. La început ziceam nume la nimereală (recitam coperţile casetelor din bibliotecă), dar mai târziu chiar învăţasem formaţiile  „de bază”: Led Zep, Doors, Beatles, Stones, Deep Purple (pronunţat parpăl).

Când aveam musafiri, radio-casetofonul se muta în sufragerie şi găzduia casetele din şirul lung pe care eram responsabilă să-l şterg de praf. Aş fi dat orice să am şi la mine în cameră ceva care să facă zgomot. Când mergeam în vizită la Mamaie Marioara şi la verişoara mea Gina, mă uitam cu admiraţie la radio-casetofonul lor care avea şi beculeţe în boxe.

În clasa a II-a, am primit Cadoul: un mini radio-casetofon Watson, care avea şi AM şi FM, loc pentru o casetă şi buton de REC.  Puteam să-i pun 4 baterii mari şi să-l iau cu mine peste tot. Era gri mat, mirosea a nou şi era incredibil de uşor. Mi l-am pus pe biroul pătat cu cerneală şi îmi amintesc că l-am pupat.

În fiecare zi, când veneam de la şcoală, fugeam direct la mine în cameră să ascult 13-14 cu Andrei Gheorghe. Descoperisem emisiunea când se nimerea tata acasă la prânz (chiulea de la facultate?era în sesiune?) şi mâncam împreună cartofi prăjiţi şi râdeam când Andrei le trântea telefonul în nas ascultătorilor. În camera mea nu mai era linişte şi radioul nu se oprea niciodată, nici când îmi făceam temele. Seara, ascultam „Rondul de noapte” cu Răzvan Exarhu. Nu mai ştiu dacă înţelegeam ceva, sau doar îmi plăceau jingle-urile. Mă dădeam deşteaptă cu „haideţi să haidem” şi „băi doamnelor”. Când n-aveam somn, căutam posturi pirat sau ascultam „grohăieli” ( rockăreli supărate).

Vara, scoteam o masă pliantă în curte şi-mi făceam temele de vacanţă cu radio-ul pornit. Bateriile alea 777 grase, ţineau trei luni, deşi mă jucam şi cu butonul de înregistrat- o dată, părinţii vecinului meu Sebi au tăiat o găină şi i-am intervievat amândoi pentru un reportaj despre „crima din Alecu Russo”.

Radioul meu mic cred că mi-a adus intimitate. Nu-i mai bârâiam pe ai mei că mă plictisesc, ci aveam lumea mea de la etaj cu muzica pe care abia o descopeream, cu glume, cu oameni care îşi dădeau dedicaţii, cu emisiuni speciale de sărbători. Ştiu că am râs mult când Pro FM dădeau porci de Crăciun şi am încercat şi eu să câştig dar suna mereu ocupat la 252.26.42 (număr pe care nu cred că o să-l uit vreodată). Sau când Andrei Gheorghe a întrebat lumea ce număr de înmatriculare şi-ar pune dacă ar putea să folosească 5 litere, în loc de 3.

Nu mai am Watsonul. Mi l-a cerut tata după ce s-a mutat pentru că nu avea la ce să asculte muzică, iar eu şi mama aveam deja unul mai mare, cu CD. Am rămas însă cu un pitic: nu-mi place liniştea. Cum intru în casă, pornesc radio sau TV, „să se audă ceva”.

One thought on “Amintiri cu radio

  1. Pingback: Amintiri cu radio | Atelier de jurnalism si scriitura personala

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s