Via Ferrata în Dolomiţi

Această prezentare necesită JavaScript.

Mă apucă aşa o jale când mă gândesc că mai e un pic şi se face anu de la cea mai frumoasă călătorie din viaţa mea şi eu nu mi-am găsit timp să o povestesc pe îndelete! Prin februarie 2012 plănuiam cei 10.000 de km motorizaţi şi vânam parcuri de distracţii, plaje nesfârşite, orăşele simpatice şi peste toate astea, neapărat Via Ferrata în Italia şi Slovenia. Bugetele s-au mai restrâns, am renunţat la parcuri de distracţii şi la ferratele din Slovenia, dar ne-am făcut damblaua şi-am petrecut 4 zile de neuitat în Cortina D’ Ampezzo.

I. Cortina D’ Ampezzo

Omu când e aerian, pleacă cu gândul la munţi şi căţărări şi nu se interesează nici pe departe că zona cu pricina e una dintre cele mai scumpe din lume şi că există posibilitatea să vină furtuna şi să devină imposibil să campezi într-o baltă. Am ajuns aşadar în Cortina D’ Ampezzo pe la 23:30,  pe o ploaie torenţială de vis. Am intrat şiroind prin diverse hoteluri, care mai de care mai luxoase şi la peste 100 de euro camera. Până la urmă, îngheţaţi şi înfometaţi, am ales hotelul Cornelio unde ne-a primit chiar patroana şi ne-a arătat fotografii cu tatăl ei, mare pasionat de motociclete. Am înghiţit în sec, am plătit cei 90 de euro pentru camera foarte drăguţă, am făcut câte un duş fierbinte şi am adormit îmbufnaţi cu burţile goale.

Wikitravel: „The most famous, fashionable and expensive Italian ski resort”.

La micul dejun deja vedeam stele verzi de foame, dar mă stânjeneau privirile insistente ale bătrâneilor cazaţi şi ei la Cornelio care ne analizau fiecare mişcare şi şuşoteau între ei că suntem români. George nu i-a băgat în seamă şi a mâncat brânză, şuncă, ou, croissant, brioşă, suc de fructe. Ştiţi vorba aia „cu ruşinea mori de foame” ? Eu am mâncat o brioşă mică şi am băut un ceai negru în timp ce-mi ghiorăiau maţele şi aşteptam să pornim odată aventura montană pentru care venisem.

II. Ce e o via ferrata?

Munţii Dolomiţi sunt un paradis al traseelor de via ferrata, unele dintre ele fiind construite în timpul primului război mondial când mii de italieni şi austrieci au murit din cauza frigului şi a avalanşelor.  În 1915, când Italia a intrat în război, Dolomiţii erau încă parte a Imperiului Austro-Ungar şi au fost scenă pentru multe lupte dure pe parcursul a doi ani. Ca să evite pericolul căderilor, soldaţii au montat scăriţe, podeţe şi cabluri pe porţiunile cele mai dificile. Există tot felul de poveşti cu austrieci şi italieni care s-au adăpostit împreună sau şi-au împărţit proviziile de mâncare ca să treacă iarna. După război, în 1930 Clubul Alpin Italian a reparat aceste trasee şi de prin 1945 au devenit o atracţie turistică majoră.

Oricine are un pic de experienţă în munţii de la noi, dar mai ales oricine are un pic de condiţie fizică şi nu are rău de înălţime, poate să parcurgă o via ferrata, câtă vreme foloseşte corect echipamentul de asigurare şi are grijă ca întotdeauna, cel puţin o carabină să fie prinsă de cablu. Cea mai bună perioadă pentru aceste trasee este iulie-august, cu menţiunea că de ploaia de la ora 17:00 nu prea scapi niciodată şi e important să porneşti devreme la drum, ca să nu te prindă descărcările electrice când eşti suspendat pe cablurile de fier.

Un echipament de via ferrata e format din cască, ham, kit special de asigurare şi eventual mănuşi (pentru mâţele care se mai ţin de cabluri din când în când). Ne-am închiriat kituri de via ferrata de la Snow Service Cortina şi am stat de vorbă cu un băiat foarte de treabă care ne-a arătat cum să folosim echipamentul, ne-a dat cîteva hărţi şi ne-a propus un intinerar frumos de la cea mai uşoară ferrată până la 2 trasee mai solicitante. Preţurile sunt rezonabile, au şi biciclete de închiriat iar oamenii sunt foarte drăguţi. Puteţi să şi cumpăraţi kitul de via ferrata- mie mi-a părut rău că n-am făcut-o, dar încă nu ştiam cât de mult o să-mi placă.

Pe la 12:oo eram deja la camping Olympia şi întindeam şatra. Hainele, sacii de dormit, cortul, gecile, mănuşile, toate erau fleaşcă şi trebuiau puse la soare. Recunosc, l-am lăsat mai mult pe George să usuce carabalâcul, eram prea concentrată să mă joc cu echipamentul şi să mă uit pe hărţi.   Am ales ferrata scurtă şi uşoară, ca să ne familiarizăm cu hamurile şi hop pe motor câţiva km până la baza traseului.

III. Ferrate medii, dar spectaculoase

1. Via Ferrata Giovanni Barbara

giovani barbera

Traseul începe cu o potecuţă frumoasă şi verde, pe un vechi drum militar. La tot pasul vezi munţomani trecuţi de 70 de ani care trec sprinten pe lângă tine îndreptându-se spre potecile pentru hiking, familii cu copii, dar şi grupuri de alpinişti. E un mic paradis montan şi deja regretam că puteam să stam doar 4 zile. Visez la o vară pe care s-o petrec numai în Dolomiţi.

După vreo 45 de minute de mers prin pădure ajungi la un punct de belvedere de unde poţi să te bucuri de Cascada Fanes. Traseul continuă chiar pe sub cascadă şi te face fleaşcă, apoi ajungi în sfârşit la punctul în care e timpul să-ţi pui echipamentul şi să te asiguri. Traseul e uşor şi de acomodare aşa că nu prea ai motive să te asiguri, dar am făcut-o conştiincioşi ca să fim pregătiţi pentru situaţiile în care vom avea cu adevărat nevoie.

Ne-am întors la camping înainte să înceapă ploaia, ne-am făcut câte o supă la cană şi am tras fermoarul.

Această prezentare necesită JavaScript.

2. Via Ferrata Albino Michielli Strobel (1000 m diferenţă de nivel)- vf. Punta Fiames

strobel

Abia de a doua zi a început distracţia adevărată. Ne-am încărcat cu apă din plin pentru că era  teribil de cald şi soarele bătea pe toată porţiunea de urcare anevoioasă până la baza versantului vestic. Şi dă-i şi caţără-te vertical pe nişte porţiuni mega expuse, de nu-mi venea să cred ce curaj pot să-ţi dea un ham şi două carabine. Ce-i drept, un curaj fals pentru că nu e deloc o idee bună să te bazezi pe echipament, mai ales pe cel de închiriat. Căderea nu e deloc plăcută, când eşti prin de un ditamai cablul şi te hârjâi de pietre, scări şi rişti să-i loveşti şi pe ceilalţi turişti.

Mammut explică foarte bine ce se întâmplă când cazi pe via ferrata: „the stress on the carabiner and the body is twenty times as great as for the rock climber”.

La început m-am căţărat fără probleme, bucurându-mă de hăul din spate şi de priveliştile incredibile care ne înconjurau. Când am ajuns la porţiuni mai tehnice şi am uitat să mut carabina după cui, n-a mai fost aşa de drăguţ şi a trebuit să strig la George să-mi mute echipamentul în timp ce stăteam prinsă ca mâţa de stâncă. Cel mai greu mi-a fost cu trecerile laterale. Nu-mi venea să mă întorc cu faţa la stâncă şi să mă lipesc de ea ca să traversez şi făceam tot felul de scălâmbăieli încercând să rămân cu spatele la perete. Mi-a plăcut însă la nebunie să urc hornurile, scările şi toate porţiunile expuse şi frumoase.

Pe la prânz am ajuns însetaţi pe vârful Punta Fiames şi am avut surpriza să dăm peste ditamai gaşca de români din Timişoara. Amabili, ne-au dat şi nouă puţină apă şi am coborât împreună panta cu pietre alunecoase. E ca şi cum te-ai da cu placa pe pietre. Am căzut în fund de prea multe ori pentru gustul meu dar a fost plăcut să cobori de la 2240 m în nici o oră.

Din nou am ajuns înainte să înceapă ploaia şi am avut timp să ne facem şi o porţie de paste cu ciuperci, şuncă şi roşii.

3.  Via Ferrata Ettore Bovero-  vf. Col Rosa

col rosa

A treia zi eram deja experimentaţi şi am abordat cu încredere traseul, chiar dacă era înnorat. Am fi vrut să parcugem o ferrată şi mai grea, dar vremea părea capricioasă şi aveam numai o jumătate de zi în care ploaia promitea să ne ocolească. Am ales vârful Col Rosa ca să vedem măcar câteva vestigii din primul război mondial.

Urcuşul prin pădure ne-a scos un pic sufletul dar ne-am mişcat repede până la Passo Posporcora şi am ajuns în sfârşit la „drumul de fier”  care începe brusc şi vertical. Am mâncat o ciocolată uitându-ne la ce urma şi am lăsat un grup de cehi să urce înaintea noastră pentru că păreau mult mai experimentaţi. Priveliştea părea mai înspăimântătoare decât era în realitate pentru că am înaintat fără probleme şi chiar cu rapiditate. Peisajul te înnebunea însă şi te trăgea de mânecă să te mai opreşti şi să te uiţi la nori, la cerul albastru şi la crestele spectaculoase. Eram Heidi şi nu voiam să mai plec de acolo🙂

Când ajungi pe vârf, te întâmpină o serie de galerii folosite în primul război mondial ca adăpost. Mă simţeam ca într-un muzeu uriaş şi la tot pasul mă întrebam cum or fi arătat locurile astea în timpul războiului, câţi oameni or fi murit chiar în tunelele astea afumate, ce-or fi mâncat, ce animale or fi văzut. În timp ce ne plimbam prin împrejurimi, a început şi ploaia aşa că ne-am adăpostit vreo oră sub vârf şi am stat la poveşti cu gaşca de cehi. Regret şi acum că nu le-am luat mailul sau FB-ul pentru că erau foarte simpatici, fani „Friends”, „The Big Bang Theory” şi „Family Guy” şi mi-ar fi plăcut să ne vedem cu ei prin Piatra Craiului unde povesteau că vor să ajungă. Coborârea a fost lină, cu ploaie cu soare şi poveşti montane.

***

În a cincea zi vremea s-a stricat de tot şi nici nu dădea semne să se îndrepte  aşa că a trebuit să renunţăm la ferrate (cu promisiunea de a reveni neapărat şi cu vise îndepărtate despre ferratele grave din Austria)  şi să ne vedem de drum. De cel mai frumos drum din lume, după Top Gear şi alte voci, dar despre Stelvio Pass într-un episod viitor.

2 thoughts on “Via Ferrata în Dolomiţi

  1. Pfoai, fata mosului, ce chef de mers la munte mi-ai facut. Pacat ca am dezvoltat intre timp un rucsac de 15 kile care in loc sa stea pe spate ca un rucsac normal, sta pe burta😛

    Apreciază

  2. Pingback: Stelvio Pass | Zăpăcita

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s