Piedici

Săptămâna asta pare a fi cea mai slabă de când am început antrenamentele pentru Primul Maraton. Dacă la început mă minunam de progrese şi de ce repede avansăm în km, zilele astea am simţit că regresez.

12 km

Ploua ploua

Duminica trecută, după cum vă amintiţi cu toţii, ploua cu spume. Îmi doream aşa de mult să scriu despre cum Raiffeisen Runners au ignorat ploaia şi au ieşit la antrenament, încât nimic nu mă putea ţine departe de Herăstrău. Dintr-o eroare tehnică, mailul cu amânatul antrenamentului nu a ajuns la mine, aşa că m-am trezit singură în faţa lui Charles de Gaulle. La 20:00 m-am îndreptat spre lac, sperând să mă ajungă din urmă şi restul. În afară de 2 pescari, 3 cupluri de îndrăgostiţi, nişte raţe şi vreo 2 oameni cu câini, nu mai era nimeni în tot parcul. Eram puţin stresată- nu-mi luasem căştile pentru că urma să alergăm în grup, iar singură nu sunt obişnuită să alerg doar cu sunetul ploii în urechi.

Dacă tot eram fleaşcă, m-am ambiţionat să dovedesc cele două ture de lac pe muţeşte.  La început mi-am ocupat mintea cu calcule: am ajuns la cişmea, deci am parcurs atât, mai am atât, când o să ajung la linia de tren voi fi parcus x şi o să mai am de x ori mai mult. Abia pe la km 3 am scăpat de calculele astea şi am început să mă bucur de ce făceam, chiar dacă picăturile mari care îmi picau în ochi din când în când, usturau ca naiba. Mă întrebam cum o să fie dacă în dimineaţa maratonului o să plouă, cum e să alergi atât de mult singur, la ce o să mă gândesc atunci, dacă o să pot să blochez calculele astea care mi se par aşa de obositoare. După primii 6 km, a început să se întunece şi nu m-am mai simţit prea confortabil. Mă gândeam într-una că sunt singură în ditamai parcul pe alocuri complet neluminat şi alergam numai cu gândul să termin o dată şi să ajung la lumină. Când am ajuns a doua oară în dreptul terenurilor de golf, a început să mă înţepe tibia dreaptă şi nu prea mai rulam ok piciorul, dar am insistat să termin alergând.

A doua zi eram destul de euforică  şi convinsă că dacă am atins pragul de 12 km, de acum alergările de 6-8 km din timpul săptămânii o să mi se pară floare la ureche.

8 km

Miercuri m-am prezentat la antrenamentul de grup din Herăstrău, bucuroasă să aud că multe dintre fetele din echipa Raiffeisen Runners care se temeau de distanţele lungi, reuşiseră să alerge în weekend 8 km. Când Marian m-a întrebat cât vreau să alerg (6 sau 8 km), am răspuns 8 km, fără să stau pe gânduri, ba chiar curioasă să văd cu cât o să-mi îmbunătăţesc timpul.

Mi-am imaginat în mod greşit alergarea ca pe un joc în care pragurile de km devin nivele care te fac mai puternic şi singura direcţie în care poţi să mergi e în sus. Am început mai tare decât de obicei şi mi s-a părut că am ajuns imediat la linia de tren. O vreme am dialogat cu o membră a echipei Raiffeisen Runers care îmi povestea că pe la km 4 are întotdeauna un moment în care se întreabă „de ce fac eu asta?„. Nu am avut încă un astfel de moment, dar sunt sigură că fiecare are pragul lui şi aştept să mi-l descopăr. Când am coborât treptele spre terenurile de golf, tibia a început să mă înţepe din nou, de data asta mai ascuţit. Am încetinit şi uşor-uşor m-au depăşit mai toţi colegii. La km 6, simţeam că nu mai pot. Durerea mi se părea mai puternică decât în weekend şi nu ştiam dacă risc să-mi fac mai rău insistând, dar nici nu voiam să renunţ. Ciudat era însă că nici nivelul de energie nu mai era la fel ca în săptămânile trecute. Nici când alergasem 10 km, nici când alergasem 12 km, nu mă simţisem aşa de obosită şi de fără suflu. Dacă după toate celelalte antrenamente, am rămas în picioare, gata să fac descălzirea şi cu sentimentul că aş mai fi putut încă puţin, acum am ajuns penultima şi m-am cam prăbuşit pe bancă. Am şchiopătat până acasă şi mi-am răsfăţat tibia cu diclac gel şi gheaţă.

Şi încă 8 km

Pentru vineri aveam programat un antrenament individual de 8 km pe care am decis să-l facă la pista de zgură de lângă stadionul naţional, ca să-mi mai protejez puţin piciorul. Mai făcusem 20 de ture de 400 de m, aşa că nici nu mă gândeam că nu o să pot să le duc la bun sfârşit. Gândul meu din dimineaţa aia ar fi trebuit însă să fie la hidratare şi la mâncare, nu la încă un „nivel” pe care trebuie să-l parcurg orice ar fi. Am mâncat o felie de pâine neagră cu caş, am băut un pahar cu apă şi m-am pus pe citit mailuri şi liste cu ce aveam de făcut. După 30 de minute, mi-am luat căştile şi telefonul şi am plecat spre pistă.

Dimineaţa, pista de la stadion e plină de copii sportivi şi doar din când în când mai vezi câte un „civil”. Am dat play la Prodigy (voiam să alerg cu spor…) şi am alergat pe culoarul din dreapta, cu ochii la copiii care îşi făceau încălzirea, sau la liceenii de pe margine care între câteva ture, îşi scoteau caietele din ghiozdan şi învăţau pentru admiterea la facultatea de sport.

După ce am înconjurat a zecea oară pista de zgură, unghiul vizual mi s-a îngustat, am început să văd cu pete negre, m-a luat cu frig şi mi s-au înfundat urechile. Picioarele încă alergau, dar aveam senzaţia că o să leşin aşa că m-am oprit în dreptul unei bănci verzi. Zgura portocalie se cam învârtea cu mine şi n-am ştiut ce să răspund când un antrenor mai în vârstă m-a întrebat dacă sunt bine. Că mi-e rău pentru că nu am băut suficientă apă? Că mi-e ciudă că totul pare brusc aşa de greu? Am plecat dezamăgită de la stadion şi mi-am revenit din ameţeli, abia după ce a început ploaia pe la 11. Aş da vina pe presiunea atmosferică, dar sunt sigură că nu am mâncat ceva prea energizant iar 200 de ml de apă nu m-au ajutat deloc.

După 4 săptămâni de antrenamente

M-am prins cam târziu că e cazul să fiu mai atentă la alimentaţie, hidratare şi odihnă. Desigur că ştiam lucrurile astea în teorie şi credeam că le şi respect, dar se pare că până nu m-a atenţionat corpul că nu-i convine ceva, nu le-am luat atât de în serios. Acum am făcut provizii de banane, nuci, migdale şi cereale pentru micul dejun, beau de două ori mai multă apă ca înainte şi plănuiesc să dorm mai mult.

E timpul să privesc antrenamentele dincolo de ambiţia de a acumula km într-un tabel şi de a mă entuziasma când îi văd crescând de la o săptămâna la alta. Credeam că am pus alergatul undeva sus-sus pe lista priorităţilor, dar de fapt pusesem acolo doar ideea de a reuşi şi uitasem să mă trec şi pe mine laolaltă cu nevoia de odihnă şi hidratare. Mi se pare foarte ciudat că am făcut greşeala asta şi că am privit tot timpul următorul pas ca fiind ceva de cucerit, de dovedit, de învins, având în vedere că pe munte  nu am gândit niciodată aşa şi am ştiut să să mă odihnesc, să mânânc, să beau apă şi să mă opresc când vremea sau traseul mă depăşeau. Pe munte nu am simţit că mă războiesc cu o pantă, aşa cum am simţit zilele astea că mă războiam cu o distanţă.

Am descoperit că nivelul meu de energie nu e deloc bun dimineaţa, poate şi pentru că de vreo 2-3 ani, mai toate activităţile sportive- că a fost vorba de alergat, sală sau panou de escaladă- le-am făcut seara. Ca să schimb asta, trebuie să mă odihnesc mai bine şi să mă trezesc mai devreme, ceea ce mi-am şi propus pentru următoarea perioadă. E al naibii de greu să alegi să rămâi în casă când prietenii ies la film, în parc, la concerte, când căsuţa de mail stă să crape şi când se ivesc tot felul de oprtunităţi mişto la tot pasul, dar e clar că rezultatele sunt mediocre dacă încerci să le împaci pe toate.

Probabil fără să greşeşti nu poţi să progresezi, aşa că aştept momentul în care o să vă povestesc că am ieşit de pe panta asta descendentă.  Am băut un litru jumate de apă în timp ce am scris acest post. Peste 30 de minute o să încerc să alerg 15 km.

Mai sunt 90 de zile până la Bucharest International Marathon

3 thoughts on “Piedici

  1. Pingback: Primul Maraton. Piedici » alerg, deci exist!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s