Frânturi de Apuseni

Gheţarul Focul Viu, Cetăţile Ponorului, Cascada Vălul Miresei, Avenul Borţig, Pietrele Galbene şi Cheile Galbenei- cam atât am reuşit să văd în trei zile de Apuseni.


Această prezentare necesită JavaScript.

Nu am mai fost niciodată în Apuseni şi nu prea ştiam la ce să mă aştept. După o zi interminabilă petrecută în maşină, am ajuns în capătul satului Răchiţele şi-am întins corturile în curtea unui domn de treabă care ne-a povestit că în urmă cu 30 de ani, participase la plantarea pădurii care se vedea în zare. Acum pensionat pe caz de boală, îşi trecea timpul culegând afine şi Arnica Montana- o floare galbenă folosită în industria cosmetică.

Dimineaţa, am urcat dealul din spatele casei, ne-am îndopat cu afine şi ne-am minunat de unealta cu grătărel cu care gazda noastră „peria” tufele şi umplea găleţi cu bobiţe. Cu limbile şi dinţii mov, am coborât apoi prin pădure până la drumul forestier care ducea la cascada Vălul Miresei. Cascada, înaltă de vreo 50 m şi cu o cădere care semăna întradevăr cu un voal, ne-a plăcut, dar cei 6 km de drum forestier până în Răchiţele, nu.

Când pleci grăbit şi nu te documentezi, ajungi în munţi pregătit să cari toată tabăra în spate şi te trezeşti că obiectivele tale sunt la distanţe de zeci de km pe drumuri forestiere plictisitoare. Aşa ajungi să încarci o biată maşină cu vreo şapte persoane şi să strângi din dinţi pe ruta Răchiţele-Ic Ponor- Padiş. Noroc că duminică aveam de alergat aşa că m-am dat jos cu 10 km înainte de destinaţie şi dă-i şi aleargă la deal. N-aveam căştile la mine, şi era destul de înspăimântător să alergi singur prin pădure, aşa că recunosc că am chiuit destul de des- ca să gonesc eventualii urşi. După 10 km de alergat în pantă, m-am trântit pe iarbă în faţa unei stâne de unde gaşca se aproviziona cu brânză sărată şi caş.

Ne-am făcut câte o supă la plic şi ne-am răsfăţat cu brânză, roşii şi ceapă, Noaptea s-a lăsat un frig la care chiar nu mă aşteptam. Dacă în Făgăraş şi în Retezat căram după mine toate polarurile şi şosetele flauşate din casă, aici nu ştiu unde m-am crezut, dar am dârdâit chiar şi în timp ce-mi prăjeam ochii lângă foc.

În sfârşit trasee

Luni dimineaţă am încărcat din nou maşina până în Glăvoi unde ne-au întâmpinat o mulţime de corturi şi de terase şi ne-am pus în sfârşit pe mers. Am poposit mai întâi la Pietrele Galbene de unde am privit Groapa Ruginoasă, Poiana cu Flori şi Cheile Galbenei (unde ne doream cel mai mult să ajungem pentru că le văzusem la Arădeanca  şi păreau interesante). Potecile sunt line, dar pădurea era îngrijită şi arăta ca în poveşti, cu luminişuri, iarbă verde şi moale, flori, muşchi şi ciuperci.

Ne-am zgâit câteva minute la Avenul Borţig şi apoi am continuat aproape în alergare (plecasem cam târziu şi ne temeam că nu ne ajunge timpul să ne întoarcem şi pe la Focul Viu pe care îl ratasem), până la Izbucul Galbenei unde iese la suprafaţă râul subteran catre străbate peştera Cetăţile Ponorului. După Via Ferrata şi văile de anul trecut, mă gândeam că n-au cum să mă impresioneze sau să mă pună în dificultate „cheile astea din Apuseni”. M-am înşelat destul de tare, mai ales că a început să plouă exact când ne-am prins de primele lanţuri şi cabluri. Trecerile nu erau deloc uşoare, prizele erau mici băltoace alunecoase şi am înaintat destul de greu. Aş fi luat-o prin apă, dacă nu m-aş fi gândit la frigul pe care urma să-l îndur seara. Cireaşa de pe tort au fost lanţurile tip Aventura Park, peste care am călcat cu gâtul înnodat, cu braţele tremurând şi fără niciun cuvânt.

Dincolo de surpriza dificultăţii, traseul a fost distractiv şi l-aş repeta cu siguranţă. Mai greu cu urcuşul continuu de o oră şi jumătate care te aşteaptă la finalul cheilor, dacă vrei să te întorci tot în Glăvoi. Oricât de frumoasă ar fi Poiana cu Flori, tot îţi blestemi zilele când vezi poteca îngustă care refuză să se domolească.

Ne-am oprit 2 minute şi la Gheţarul Focul Viu, dar după aproape 6 ore de umblat prin zonă, nu mai era nici pic de soare care să-l aprindă aşa că ne-am grăbit spre Glăvoi unde ne-am răspălătit cu câte un Bucegi şi o mămăliguţă cu brânză.

Marţi ne-am îndreptat spre Cetăţile Ponorului şi din nou am avut surpriza să dăm peste nişte lanţuri destul de serioase întinse pe stânci. Băieţii s-au avenurat în peşteră, iar eu am rămas ca Penelopa, singură cu claustrofobia mea. Dacă n-aş fi fost aşa de blondă, ar fi trebuit să-mi dea prin cap că peştera e la fel de înaltă şi pe dinăuntru şi că n-am de ce să mă tem de strâmtori incomode. În timp ce ei se distrau ţopăind din piatră în piatră, eu mă gândeam numai la filme de groază cu lanterna rămasă fără baterii, sau cu ei pornind pe o galerie greşită şi pierzându-se pe sub pământ. După vreo 40 de minute, o tabără de speologie  a umplut gura peşterii cu vreo 30 de copii unguri echipaţi cu cizme de cauciuc şi frontale. Mă gândeam că i-or găsi, dacă o fi nevoie, dar până s-au pregătit ei de explorare, au ieşit şi băieţii la lumină.

Am plecat din Apuseni cu regretul că n-am putut să stăm mai mult, visând la o autostradă care să reducă timpul uriaş de care ai nevoie ca să ajungi  în zonă. şi cu chef de ţopăit pe o vale mai apropiată. Îmi era dor de munte şi cele trei zile, în loc să-l potoloească, mai degrabă l-au zgândărit „cu beţigaşul” (cum spunea Tamango).

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s