Raiffeisen Runners- 28 km

28

Sambata la 7:00 in Parcul Herastrau inca bubuie cluburile de pe malul lacului. Tot atunci, apar timid, primii oameni care isi plimba cainele. La statuia Charles de Gaulle, in ultima zi de august, 12 membri ai echipei Raiffeisen Runners, isi fac incalzirea. E o dimineata importanta pentru ca au de alergat 28 km si de aici incepe “necunoscutul” pentru multi dintre ei. Unii au mai alergat semimaratoane, altii au trecut cu bine pragul de 24 km de acum doua saptamani, dar la 28 n-a mai ajuns nici unul. Sunt ultimele saptamani de antrenament inainte de Primul Maraton.

Ne incalzim fara prea mare tragere de inima si Oana Badea ne impulsioneaza sa fandam si sa ne intindem. Teodor face fotografii si multi glumesc ca fetele de dinainte de antrenament vor fi cu siguranta mai aratoase decat cele de dupa. Dupa o saptamana cu muncit pana pe la 21:30, nu ma simt deloc prea in forma. Aseara mi-am promis ca o sa adorm cel tarziu la 22:30 si m-a prins ora 1:00 revazand cateva episoade din Modern Family. Aveam mintea plina de griji si incercam sa o golesc cu seriale, dar n-a mers. Cand a sunat ceasul la 6:00, pentru o clipa m-am gandit ca somnul de weekend e mai important decat antrenamentul. Apoi m-am tarat spre bucatarie si am baut cu greu vreo trei pahare de apa. Tot cu greu am mestecat trei biscuiti si doua banane.

Alergasem 24 km fara prea mari greutati si eram sigura ca pot sa ajung si la 28. Nu neaparat in dimineata asta in care gandurile imi zburau numai la perna.

Prima tura de 8 km a curs bine.  Abia pe ultimele sute de metri am redus un pic ritmul si am scos un timp de 52 de minute, sub cel de 56 pe care il scot de obicei. Eram ultima din grup. Cand am ajuns la jumatatea celei de-a doua ture, deja imi spusesem in gand: “dupa ce ajung la 16, mai am o tura de 6 km si gata!”; “sunt ok si 22, nu e o tragedie daca ma opresc”, “la cat de obosita sunt, e remarcabil ca am ajuns si pana aici, n-are rost sa trag de mine” si tot asa. Imi era o foame de lup si am devorat cateva saratele impartite de Marian la momentul oportun. Incercam sa calculez intr-una cat mai am, cat am parcurs, ce ritm am scos si, desi n-am fost niciodata buna la matematica, ma enervam ca nu-mi ieseau socotelile. Nu ma durea nimic, aveam capul plin si nu reuseam sa-l golesc si sa ajung la starea aia frumoasa cand nu te mai gandesti la nimic si alergi de placere. Nu simteam nici o bucurie. Ma gandeam numai la cat mai am pana se termina. Butonam ceasul  cu cronometru intr-una si-mi verificam pulsul din cinci in cinci minute, de  plictiseala.

M-am bucurat cand Zsolt, Cosmin si alti alergatori din echipa m-au depasit zambitori apropiindu-se de finalul cursei, dar zambetul mi-a trecut repede cand mi-am amintit ca mai am inca o tura de 6 km pana sa pot sa spun si eu “gata”. Si atunci, m-am hotarat definitiv: “o sa abandonez”. Am urcat podul dinainte de aleea trandafirilor si am simtit fiecare bucatica de piatra cubica sfredelindu-mi articulatiile si nervii, apoi i-am spus lui Marian ca n-am energie si ma opresc la 22. “O sa incerc din nou saptamana viitoare. In concediu.”

Aveam mainile umflate si abia mai strangeam pumnii si incepusem sa vad cu pete albe. Cand am ajuns langa banca de unde pornisem cu totii la 7 dimineata si le-am spus colegilor ca ma opresc, cu totii mi-au zis ca o sa-mi para rau, ca mai e putin, ca pot. Ma simteam tare prost repetand ca nu ma simt prea bine, ca nu mai am energie. N-am avut curaj sa spun ca nu mai vreau, desi cam asta simteam: ca nu mai vreau sa fac niciun pas. Oana Badea a insistat ca e pacat, m-a rugat sa merg putin, apoi sa reiau. “Vrei sa merg cu tine?”, m-a intrebat si n-am putut sa spun nici da, nici nu. Daca venea cu mine, eram “obligata sa alerg”. Daca nu venea cu mine, cel mai probabil renuntam din nou.

Am mers pana aproape de centrala si nu-mi venea sa cred ca inaintez cand, cu cateva clipe in urma, m-as fi intins in iarba si acolo as fi ramas. Nu stiu cum, am inceput sa vorbim de escalada si Oana imi povestea cum si-a rupt piciorul, cum pentru ca e mica de inaltime se trezea mereu in situatii in care era blocata in perete si nu ajungea la prizele care erau atat de la indemana pentru ceilalti, cum a urcat pe Mont Blanc cu o prietena dupa ce s-au antrenat alergand in Herastrau, cum prietenei i-a inghetat corneea, cum nu s-a prins pioletul bine in zapada pudrata. Conversatia era placuta si as fi vrut sa o intreb atatea, dar mintea nu-mi dadea pace. “Trebuie sa merg. Trebuie sa ma opresc. Nu mai pot sa alerg nici doi metri”.

In apropierea podului cu cale ferata, am mai mers putin si au inceput durerile: varfurile degetelor parca erau zdrobite, intepaturi in zona inghinala, furnicaturi in pulpe. “La veverite”, cum numeste Oana zona  de langa terenul de golf, m-am bucurat ca reincepusem alergarea pentru ca durerile parca amorteau cand ma miscam mai cu spor.

As vrea sa ma opresc”, i-am spus din nou pe la jumatatea turei de 6 km, desi imi era incredibil de rusine. “Nu te las”, mi-a raspuns serioasa. “Cand ai alergat prima oara cu noi, ai alergat mai mult de 3 km. Gandeste-te ca acum mai ai mai putin ca atunci”.

Vedeam ca prin vis prima tura de alergare in grup, copacul care marca cei 3 km, banca la care ne-am oprit cu totii, care mai rosii si mai obositi, care mai relaxati. Imi aminteam discutiile despre ce ne asteapta, despre cum unii dintre noi nu-si imaginau ca vor putea sa alerge 10 km si ma minunam ca tocmai parcursesem vreo 25 km.

Cand mai aveam cateva sute de metri, iarasi am spus: “De aici as vrea sa merg”. “Nu se poate. Nu te las. Te imping daca e nevoie”, a venit calm raspunsul si m-am vazut inaintand ca prin apa pana la finish unde colegii mei se pregateau de poza de final. Au fost atat de draguti incat au aplaudat cand m-au vazut impleticindu-ma pana la ei, dupa mai bine de trei ore de chinuiala. Am zambit de multe ori tamp, dar cred ca nimic nu bate fata mea de sambata.

Fara Oana, n-as fi reusit sa termin cu bine antrenamentul. A fost strict meritul ei si ma bucur ca a tras de mine. Acum stiu ca m-am autosabotat cand mi-am spus ca pot sa ma opresc si la 22. Sunt hotarata sa pornesc mai senina in urmatoarele alergari si sa-mi gasesc modalitati mai placute de ocupat mintea pentru ca mi-e clar ca asa n-am sanse sa termin maratonul. Acum vreo doua luni, spunea Marian ca trebuie sa ne “imprietenim” cu noi si ma gandeam ca n-o sa fie greu sa-mi tin mintea limpede. Abia acum inteleg ca trebuie sa lucrez mult mai serios la asta.

Mai am 31 de zile sa ma imprietenesc cu mine🙂

Foto: Teodor Tanasescu

One thought on “Raiffeisen Runners- 28 km

  1. Toata stima. Eu intr-o zi, dupa ce vazusem „Run Fat Boy”, in timp ce plimbam cainele, am zis sa-mi iau inima in dinti si sa alerg un pic. Oricum cainele se plictiseste plimbandu-se in ritmul meu. Eh, conditia mea fizica de sahist eminent m-a lasat, exact ca in film, dupa maxim 50 de metri, cand am revenit la plimbat.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s