Fericire după 42 de km

Această prezentare necesită JavaScript.

A trecut o săptămână de la Raiffeisen Bank Bucharest International Marathon 2013 şi zâmbetul de la finish nu s-a şters încă. Degetele de la picioare împodobite cu câte un monstru de băşică spartă, încă ustură, dar mi-e dor să strâng din dinţi şi să las bucuria să fie mai puternică decât orice durere.

Nimeni nu doarme bine înainte de cursă

Ştiam că în noaptea dinaintea maratonului nici alergătorii experimentaţi nu se odihnesc. Emoţiile te perpelesc şi te trezesc când ţi-e lumea mai dragă. Nu mă aşteptam însă ca de pe la 2:00 să mă trezesc şi să stau întinsă, cu ochii în întunericul tavanului şi să mă gândesc la profa de mate din generală de care îmi era atât de frică, la prima vacanţă la mare, la balul bobocilor şi la câte şi mai câte amintiri pe care le credeam uitate.  Din când în când mă uitam la ceas şi mă speriam că mai e puţin până la cursă şi eu am dormit doar vreo trei ore. Când patul a început să se mişte şi rafturile să pârâie, am sperat pentru o clipă că aţipisem şi cutremurul era doar un coşmar. Am sărit din pat, am aprins televizorul şi am rămas şi fără bruma de somnolenţă în care îmi pusesem toate speranţele. Până la şase când a sunat alarma telefonului, palpitaţiile s-au împărţit între „ce fac dacă urmează o replică mai puternică?” şi „dacă n-o să termin maratonul pentru că nu m-am odihnit destul?”

Primii 15 km

Duminică dimineaţă, traficul obişnuit al Bucureştiului a fost înlocuit de mii de oameni zâmbitori şi entuziaşti. Aveau costume de Mickey Mouse, căciuli caraghioase, cozi de pisică, tricouri care anunţau cauzele pentru care alergau. N-aveai cum să nu te bucuri că, pentru câteva ore, o mare de oameni veseli a pus stăpânire pe oraş. Mă bucuram, dar eram moartă de frică.

Am citit scrisoarea de la antrenori şi m-am mai liniştit:

„Dacă în dimineaţa dinaintea cursei o să te trezeşti cu senzaţia că nu ai putut dormi deloc sau vei fi speriat că ai avut un coşmar în care alergai şi nu mai ajungeai la finish, să ştii că te afli pe calea cea bună. E normal să se întâmple aşa. Înseamnă că ai emoţii, aşteptări, că psihicul tău e preocupat de ceea ce urmează să ţi se întâmple”.

La ora 9:00, ne-am bulucit cu toţii în zonele de start. Abramburită şi speriată, m-am pierdut de Raiffeisen Runners şi am ajuns în spatele pacerului de 3:45, adică a alergătorului după care trebuie să te ţii dacă ăsta este timpul pe care ţi l-ai propus. Ghemul din stomac era aşa de mare încât am rămas acolo. Oamenii din jurul meu se luau în braţe, necunoscuţi îmi strângeau mâna şi-mi urau succes sau mă întrebau ce timp am în plan şi ne promiteam să alergăm împreună sau să ne vedem la finish. Se cânta, se dansa, se aplauda, se chiuia şi deodată m-am trezit că ne mişcăm.

În cele patru luni de antrenament nu am vizualizat momentul startului– nu îndrăzneam să mă gândesc la ziua cea mare. Acum alergam în coloana de mii de oameni, fără să mă gândesc la ce urma şi atmosfera de petrecere mă furase. Nu mai văzusem niciodată atât de mulţi oameni bucuroşi la un loc. Îmi uitasem ceasul cu cronometru aşa că singurele repere pe care le aveam erau bornele roşii care anunţau distanţa parcursă- scăpasem din coşmarul transformatului minutelor în km şi al scăzutului de km din distanţa totală. Nici nu mi-am dat seama când am ajuns la Unirii, eram prea ocupată să mă uit la cei de la 7card şi la pancardele lor: „Smile if you re not wearing underwear„, „Unghiile negre sunt sexy„, „Zombies are chasing you„, „Chuck Norris e în spatele tău”, sau la susţinătorii de pe margine care veniseră ba cu sticlele de plastic protestatare, ba cu pancarde cu numele celor pe care îi susţineau, ba cu fluiere şi vuvuzele. Copiii se înghesuiau pe margine şi întindeau mâinile să bată cuba.

În rondul de la Alba Iulia, ne-au întâmpinat fumul grătarelor şi un miros puternic de mici de la Târgul „Aventuri la Pescuit şi Vânătoare”. Kenyenii şi restul alergătorilor de top, terminaseră deja tura de stadion şi ne depăşeau pe sensul opus. Mi se părea că am ajuns mult prea repede la primii 5 km şi eram îngrijorată că alerg prea tare pentru posibilităţile mele. Din când în când, mai auzeam câte un ceas sau smartphone care le spunea ritmul celor lângă care alergam: 6 minute şi 30 de secunde/km.  „Nu e bine! Trebuie să ajung la 7 minute, că doar aşa m-am antrenat”. Am adunat o apă şi un sfert de banană de la voluntarii de la Check Point şi mi-am impus să încetinesc cât să beau şi să mănânc şi apoi să menţin ritmul ăsta. Curând, m-am bucurat când am văzut pe partea opusă a drumului, echipa „Legaţi de Cauza Hospice„, aflată pe drumul spre stabilit recordul mondial pentru cel mai rapid maraton alergat de o echipă de minimum 5 oameni legaţi între ei.

Aproape de stadion, m-a salutat Horia, alergătorul care s-a întâlnit cu ursul la antrenamentul de 30 de km. Aveam şi eu o poveste cu urs de împărtăşit, dar m-am abţinut de frică să nu rămân fără aer. Când ieşeam la antrenamentele individuale, uneori mi se părea că trecea o veşnicie până înconjuram Arena Naţională. Acum tura de stadion a trecut parcă mai repede ca niciodată şi imediat eram  din nou în dreptul Bisericii de la Piaţa Muncii. Câţiva alergători s-au oprit şi s-au închinat. De pe margine, nişte doamne se certau cu jandarmii că nu pot să traverseze şi înjurau în drum spre slujba de duminică.

Un semi-maraton

George, prietenul răcit şi îngrijorat de distanţa mare la care mă înhămasem, a apărut în dreapta mea cu bicicleta exact când mă întrebam cât o să mai ţină euforia asta şi ce o să fac când o să-mi fie tot mai greu. Când l-am văzut, m-am pus pe povestit. Respiram tot mai greu, pentru că vorbeam tot mai repede şi mai mult despre start, mesaje de încurajare, echipamente caraghioase. Aproape după fiecare propoziţie promitem: „gata, îţi mai spun asta şi tac„.

În dreptul Tribunalului, am văzut-o pe mama făcându-mi cu mâna şi am uitat de oboseala care parcă dădea semne pe la km 17. Urma dealul de la Calea Victoriei. Când să mă lansez în urcare, Marian Chiriac a apărut ca prin vis, m-a prins de mijloc şi m-a ajutat să urc panta în doar câteva clipe. De pe margine, susţinătorii strigau „hai că mai ai puţin!”, apoi observau albastrul numărului de pe tricou şi realizau că mai am încă o dată pe atât.

Eram obosită când am trecut pe la finish, probabil pentru că mă uitam cu jind la semi-maratoniştii care se opreau mulţumiţi şi nu-mi venea să cred că mai am încă 21 de km de parcurs.

De acum era tot mai linişte şi distanţa între alergători era tot mai mare. Începea greul.

32 km

Cu o zi în urmă participasem la „The power of storytelling” şi mă umplusem de inspiraţie şi dragoste pentru poveşti. Eram convinsă că în timpul maratonului o să mă gândesc la tot ce am învăţat de la unii dintre cei mai buni jurnalişti din lume. Aşa cum eram convinsă că în cele 5 ore şi ceva estimate pentru cei 42 de km o să am timp să-mi fac un to do list consistent, cel puţin pentru următoarele şase luni. Eram pe la km 32 când mi-am dat seama că nu m-am gândit la nimic din toate astea, că timpul a zburat şi că, poate pentru prima oară de când am început antrenamentele, mă bucuram 100% de alergat şi atât. Nu număram kilometri, nu calculam cât timp a trecut, nu mă gândeam la ce mailuri n-am dat şi la ce texte nu am scris. Trecuseră mai mult de trei ore şi jumătate şi mintea nu-mi zburase de la alergat. Fusesem concentrată şi dăduse rezultate pentru că nu mă simţeam obosită deloc. Îmi era însă teribil de frică pentru că de la 32 începea necunoscutul. Nu alergasem niciodată mai mult de atât şi mai aveam încă 10 km de dus.

Auzisem poveşti cu oameni care plâng de durere, cu alergători care se blochează şi nu mai pot să facă nici măcar un pas, cu maratonişti care leşină şi se prăbuşesc pe asfalt. Îmi era frică să nu ajung la capătul resurselor de energie mai repede decât ar trebui şi să nu păţesc ceva similar în ultima parte a cursei. Petrecerea din primii 15 km se transformase în linişte. Eram tot mai puţini pe străzi şi chiar şi mai puţini care încă mai alergau. Cei mai mulţi mergeau cu capul în pământ şi nu-l ridicau când spectatorii sau voluntarii le strigau „Hai că se poate!”, „Mai ai puţin”, „Nu te opri”.

Mă gândeam la scrisoarea antrenorilor Raiffeisen Runners, în special la ultima frază:

Deşi la prima vedere pare un efort solitar, maratonul sau semi maratonul e totuşi o cursă în care înveţi şi ce e camaraderie şi cât de importantă e o vorbă de încurajare primită la momentul potrivit. Aşa că duminică nu vei fi singur„.

Nu m-am simţit o clipă singură şi de fiecare dată când mi-a fost greu, am trimis încurajări celor care mergeau sau mă ajungeau din urmă. Am fost norocoasă că Marian a alergat lângă mine ultimii 10 km pentru că, văzându-l cum încuraja pe toată lumea şi „recupera” alergători care mergeau obosiţi, nu mi-am mai dat ocazia să încetinesc sau să merg. La Unirii, mulţi concurenţi se îndreptau deja spre casă, cu medaliile la gât şi sclipirea în ochi. Pe Calea Victoriei, încă se strigau încurajări în română, franceză şi engleză. Mai eram câţiva pe traseu, dar eram foarte aproape. Am mâncat câteva stafide şi sărăţele şi am urcat dealul mergând, apoi am reluat alergarea. „Zidul” fizic nu se ivea, dar nici frica nu se domolise.

40 km

Când am văzut borna care anunţa că am intrat în cel de-al 40-lea km al traseului, mi-am simţit buza de jos tremurând şi ochii umplându-se de lacrimi. Îmi spusesem că dacă ajung la 40, nu mai e cale de întoarcere, mă târăsc până la finish dacă e nevoie. Lacrimile se amestecau cu râsul. Marian mi-a spus că de acum pot să ţip, să plâng, să râd. Îmi venea să ţip de fericire, mai als când, de partea cealaltă a cheiului Dâmboviţei, voluntarii de la checkpoint-ul cel mai vesel şi zgomotos ne făceau cu mâna şi ne încurajau să ajungem mai repede la ei.

După ce am trecut prin checkpoint-ul carnaval, am început să accelerez. Auzisem de atâtea ori de sprintul de la finalul cursei, dar eram convinsă că n-o să am resurse pentru un astfel de lux.

42 km

Linia de finish era tot mai aproape şi mă dureau obrajii şi dinţii de cât de mult mi se întinsese faţa într-un zâmbet. Auzeam gălăgie de pe margine, dar m-am gândit că sunt străini amabili care fac atmosferă. Apoi m-am uitat mai bine în stânga şi am auzit „Hai, Ana!” şi am văzut-o pe mama în mijlocul prietenilor mei care se agitau veseli. M-am uitat în dreapta şi l-am văzut pe George pedalând în dreptul meu şi atunci mi-am dat seama că sprintam zdravăn. Plângeam şi râdeam şi simţeam că pot să mai alerg  mult după impulsul ăsta de energie.

Era ca şi cum cei mai dragi oameni mă ţineau în braţe şi mă ajutau să duc la bun sfârşit nebunia asta. Era doar o alergare, într-un ritm lent, nu operam pe creier, nu salvam lumea, dar tocmai ideea că ei au fost acolo şi au înţeles cât de important era pentru mine să termin cu bine, m-a făcut să mă simt foarte iubită.

Maratonul îţi dă încredere şi te mobilizează într-o asemenea măsură încât nu simţi că-ţi sângerează degetele. Acasă, când mi-am scos încălţările şi am văzut băşicile mov- sângerânde am rămas uimită că nu le-am simţit nici o clipă în timpul cursei. Abia a doua zi au început să usture şi să doară. Genunchii erau înţepeniţi, dar când treceam şontâcăind pe lângă oglindă mi se părea că am  că am recâştigat o parte din energia aia copilăroasă care te face să crezi că orice e posibil.

Now what?

După ce ai simţit un asemenea val de fericire care îţi schimbă iremediabil perspectiva de sine, nu ai cum să nu ţi-l mai doreşti.  E o injecţie de motivare şi bucurie pe care sigur o s-o mai cauţi.

Sâmbătă dimineaţă am ieşit din nou la alergat şi mi-am dat seama că îmi lipsise, chiar şi în cele două-trei zile când mergeam ca un roboţel. Ieri seară am mai alergat 5 km şi acum de-abia aştept long run-ul din weekend. Nu am încă un plan de antrenament, cel puţin câteva săptămâni vreau să mă bucur de alergat fără ţintă. Apoi o să lucrez la îmbunătăţit viteza şi la cele două vise pentru 2014:  să particip la un semi-maraton montan şi să alerg pentru o cauză la Bucharest International Marathon.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s