Negru şi Roşu- Ioan T. Morar

Citeam până la miezul nopţii, adormeam şi visam povestea în continuare. Mă trezeam la 5 cu gândul la carte şi reluam cu poftă. Aveam musafiri de sărbători şi fugeam zece minute din agitaţie să mai citesc măcar o pagină. Nu voiam să se termine, dar nici nu puteam să mă abţin şi să încetinesc ritmul lecturii. Am devorat Negru şi Roşu” ca-n vremurile de foame literară de la 14-15 ani.

Georgian Nicolau e un elev cu ochi albaştri şi piele albă de la liceul militar din Câmpina. Când merge acasă, Jorjan îşi ţine cufărul de lemn cu uniforma la preotul satului, ca să nu prindă miros de fum, de acreală şi de fecale uscate, ca să nu ghicească nimeni din noua viaţă că elevul fruntaş vine dintr-o colonie de ţigani. Acţiunea se petrece în perioada interbelică şi apoi în timpul celui de-al doilea război mondial.

Nuţa, mama tânără cu faţa mirosind a săpun bun, după care întorceau capul şi românii („parcă-i pictată”) observă că Jorjan se veştejeşte în ţigănie şi îi propune o complicitate la care elevul se gândise cu ruşine:

„- Nu ştiu ce crezi tu, da io aş vrea ca tu să nu te mai întorci în ţigănie. (…) Să zici la recensământ că eşti rumân. Şi gata, te iau ăştia dă rumân. Ce să faci cu capul ăla deştept în ţigănie? (…) După ce termini şcoala militară, ai viaţa ta, nu venim noi să ţi-o stricăm”.

Georgian avansează şi îşi impresionează profesorii şi superiorii cu seriozitatea lui. Visează zilnic la modelul lui,  Ion Antonescu şi la cum ar putea să-i calce pe urme. „Nici o ţintă nu e de neatins dacă ştii să-ţi reglezi armele şi să-ţi dozezi muniţia”.

„Îl admira pe Mareşal şi se socotea patriot. Dar ceea ce el, Georgian, înţelegea prin patriotism nu avea nimic de-a face cu rădăcinile şi cu istoria neamului. El îşi tăiase complet rădăcinile adevărate şi istoria neamului lui o ignora, aproape. Nimeni nu-i povestise, copil fiind, ceva măreţ din trecutul ţiganilor. Poate că ar fi avut ce să povestească şi n-au ştiut. Sau poate că nu exista nimic notabil în istoria acestui popor fluid, fără ţară, fără monumente. Un popor care a stat în robie până când alte popoare s-au hotărât să-i refuze robia. Un popor care fură şi cântă şi face podoabe pentru alte popoare. Ale cărui femei ghicesc în palmele altora fericirea altora. Toată istoria neamului lui, a aflat din câteva firave referiri bibliografice citite pe furiş, să nu se prindă cineva de interesul lui pentru ţigani, nu era decât o rătăcire continuă. „

 

„Identitatea lui nu era nimic în afara a ceea ce voia el să fie identitate. Şi din identitatea asta şi-a construit şi patriotismul. Nu din accidentul biologic de a se fi născut între ţigani, nu din tradiţii pe care nu le ştia. Glasul sângelui lui nu vorbea ţigăneşte. Patriotismul lui era făcut din ambiţie, din frustrare, din voinţa de a fi cel mai bun. Patriotismul însemnase să termine primul Liceul Militar, să termine primul Şcoala de Război, să fie foarte bun ca să poată ascunde, în spatele acestor rezultate, orice ar putea duce spre adevărata lui identitate, orice l-ar fi putut demasca”.

Povestea te copleşeşte, te prinde şi te amestecă bine, de abia mai observi scriitura curată care cu bun simţ te lasă să respiri şi să interiorizezi ce citeşti. Dincolo de poveste, rămân datele istorice preluate din culegerea Documente privind deportarea ţiganilor din Transnistria, vol. I-II (Viorel Achim). Cadrul general al romanului e atent documentat şi dincolo de Jorjan, de patimile, de tristeţile şi de slăbiciunile lui, nu suntem pe terenul ficţiunii. Apreciez transparenţa bucătăriei romanului, Ioan T. Morar precizându-şi mereu sursele şi semnalând care sunt elementele de ficţiune (ex: dialogurile purtate de personajele istorice) şi care sunt cele documentate şi reale (istoria, geografia). Ideea romanului a pornit de la  o scrisoare a unui plutonier rom care îl roagă pe Antonescu să îndrepte situaţia familiei lui deportată în Transnistria în timp ce el era pe front.

Vai, săracă viaţa mea

M-a dus în Transmisia

Episodul Odessa îţi face stomacul „bulgăre de durere şi de gheaţă” şi mai că-ţi vine să verşi cot la cot cu Ştefan Velescu, prietenul din liceu al lui Jorjan (de multe ori conştinţa lui). Mareşalul Antonescu ordonă executarea tuturor evreilor din Basarabia refugiaţi la Odessa. Soldaţii români alimentaţi cu ţuică se transformă în călăi care mai întâi spânzură puţin peste 5000 de evrei („pe copii îi pedepsim altfel, îi lăsăm orfani”) şi mai apoi umplu patru magazii goale cu bărbaţi, femei şi copii cărora le spun că-i duc în Palestina şi-i privesc pierind în flăcări. Pe 23 octombrie 1941 19.000 de evrei au fost ucişi.

M-aş bucura ca „Negru şi Roşu” să se citească în şcoli şi să genereze dezbateri. Şi tare mult aş vrea să citesc despre reacţiile stârnite. Nu ştiu cum arată astăzi manualele de istorie, dar ştiu că în 2002-2006 episodul Odessa nu era prezentat nicidecum ca un masacru. Am discutat episodic despre pogromul de la Iaşi şi puţin despre Odessa mulţumită profesorilor, nu programei.  Vasile Ionescu (Institutul Media pentru Diversitate) o spune mult mai bine decât în mine, într-un articol care face referire printre altele şi la „De ce este România altfel” (Lucian Boia):

Domnul Boia, doar contextualizănd problema, consideră conflictul latent dintre rromi si români o consecinţă a confuziei deranjante dintre român şi rrom – ceea ce  este excesiv de simplist. Chiar in condiţiile in care rromii din România şi-ar spune ţigani, cincisprezece milioane de rromi din  lume ar continua să utilizeze etnonimul „rom”. In cazul rromilor, adevărata chestiune, din perspectiva istorică, este  recunoaşterea Sclaviei acestora în Ţările Române, caz unic în Europa, precum şi conştientizarea publică a faptului că, prin violenţă şi număr de victime, Holocaustul evreilor si rromilor din România se situează imediat după cel al Germaniei naziste.  Am putea, astfel, avea măcar o explicaţie a motivaţiilor retardului socio-cultural al rromilor, în raport cu populaţia majoritară.
Politicile publice de împăcarea cu propria istorie a celor care consideră România patria lor, indiferent de naţionalitate, religie, culoare (politică) ar fi începutul resolidarizarii, printr-o impunere a unei „etici a recunoasterii”. Fanon, in critica filosofiei istorice a lui Hegel, consideră că niciodată  stăpânul şi sclavul nu vor ajunge la o constiinţă de sine interdependentă, ceea ce exemplul istoriei americane infirmă (a se vedea Obama), dar exemplul românesc continua să confirme. La fel, in privinţa Holocaustului, Germania a cerut public scuze rromilor, inaugurând un memorial al victimelor, România continua să-şi accepte erorile istoriei, muşamalizându-le.

2 thoughts on “Negru şi Roşu- Ioan T. Morar

  1. Cautati pe youtube „Istoria Romaniei partea 15 – Holocaust” ca sa vedeti minciunile propagandei anti-romanesti demascate.

    Dupa care va puteti cere scuze poporului Roman si sa va lasati de vomitat bazaconii pe internet.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s