Mamaie şi Clona

Aveam 15 ani şi-mi petreceam uneori serile la străbunica mea pentru că locuia la jumătatea drumului între liceu şi acasă. Mamaie Marioara mă primea cu cartofi prăjiţi cu ouă ochi sau cu mămăligă cu brânză. Dacă mă vedea cu blugi largi, striga după mine „Spoi căldări, spoi căldări”. După amiaza făceam cafea şi stăteam la poveşti căutate în desene de zaţ şi-n cărţile de joc cu care-mi dădea pasenţe să vedem dacă mă place X-ulescu, dacă-s mai multe fete în jurul lui, sau care o să-mi fie soarta. Mamaie spunea că mă vede vorbind în faţa multor oameni, dar că o să reusesc numai dacă dau „negreala” la spate. Când venea ora „filmului”, se aşeza pe fotoliu lângă televizor şi eu îi citeam subtitrările de la „El Clon”. Aşa nu-i mai făceau ochelarii grei rană la nas şi-şi odihnea şi ea ochii. Mie îmi plăcea pentru că visam să intru la UNATC şi era un prilej numai bun să-mi exersez dicţia.

„Clona” era o telenovelă plină de stereotipuri despre islam. Dar mamaie se topea de focul lui Jade şi al poveştii ei de iubire neîmplinită, iar eu mă înfioram când muzica se împletea cu imaginile dunelor din Merzouga şi ale străduţelor întunecoase din Fez. „Joacă şi tu pe lângă ei”, zicea mamaie când dansa Jade şi apoi râdeam amândouă de maimuţărelile mele. Mi-am promis de atunci că o să ajung pe urmele Clonei şi că o să-i povestesc străbunicii în cele mai mici amănunte.

Am ajuns în sfârşit pe străduţele din Fez la mijloc de martie. Din păcate mamaie nu mai vede deloc din cauza cataractei şi nu-i pot arăta fotografii. Nici cu memoria nu stă prea bine, amintirea după amiezelor cu cafea şi Clona e difuză. Azi a avut un accident cerebral. E la spital sub supraveghere, speriată şi tăcută, dar e spre bine. În loc să dau “negreala” la spate, o caut în coloana sonoră a clasei a IX-a. Niciuna nu mai suntem acolo.