Stai să-ți povestesc despre începuturi

Această prezentare necesită JavaScript.

Pe 2 aprilie am fost împreună cu colega și prietena mea Oana Sandu la întâlnirea comunității de storytelling Stai să-ți povestesc. Ne-au provocat să vorbim despre Începuturi.Decizii.Consecințe dar și despre munca noastră la DoR. Ce-a ieșit, vor spune ei. Capul meu vâjâie când vorbesc în public așa că n-am repere. Ce-mi propusesem să spun, sună cam așa:

Povestea pe care vreau să v-o spun în seara asta mă uimește de fiecare data când mă invită cineva să urc pe o scenă. N-am mai spus-o niciodată în public, dar e un fir narativ care mă ghidează pe toate planurile și mă bucur că pot să-l desfășor pentru voi.

O să pornesc din prezentul care îmi este atât de drag astăzi. Scriu la DoR revista pe care am iubit-o de la primul număr, lucrez alături de oamenii pe care i-am citit și i-am admirat cu mult înainte să îmi imaginez că le-aș putea fi colegă. În fiecare zi cunosc personaje fascinante, cu povești mai mult sau mai puțin fericite și am norocul și bucuria de a-i descoperi întrebare cu întrebare. Pot să le vizitez casele, să le cunosc prietenii, să-i văd muncind,  grătind, trăind. Le ascult muzica, le gust mâncarea, le învăț expresiile și tonul. Astăzi mănânc mici cu o echipă de fotbal de liga a IV-a, mâine stau cu o mama adolescentă cap de familie care își hrănește cei doi copii cerșind. Poimâine vizitez un centru de plasament sau un adăpost pentru victimele violenței în familie. Trag cu ochiul la un antrenament de haltere. Învăț și mă încarc din toate poveștile astea și simt cum cresc și mă deschid pe măsură ce le acumulez și găsesc calea prin care să le dau mai departe.  Toate implică începuturi pentru că de cele mai multe ori nu știu nimic despre domeniul sau lumea în care mă arunc, și trebuie să mă documentez ca s-o înțeleg. Pornesc ca un novice în fiecare subiect. Ceea ce e plăcut și palpitant, dar e și înspăimântător și o să vă explic imediat de ce.

Știți probabil structura clasică de poveste- ai un erou cu un vis și un drum plin de obstacole până la împlinirea visului. De multe ori personajul pornește fie de foarte jos- e fetița chinuită de mama vitregă care ajunge să se mărite cu prințul, fie dintr-un banal- e tipul care duce o viață fără surprize și deodată o întâlnește pe Ea, încearcă s-o cucerească tot filmul, o dă în bară și o prinde eventual la aeroport unde o cere în căsătorie, fie dintr-un vârf din care pierde totul și ești curios să vezi dacă și cum o să-și revină. Ne plac la nebunie structurile astea. Funcționează.

Personajul meu de astăzi e însă un personaj fericit care peste toate bucuriile profesionale se bucură de călătorii, de o mamă grozavă care împlinește astăzi 46 de ani, de o soră mai mica regăsită pe Facebook după 13 ani de distanță, de un bebe care crește în burtă și de un iubit care mă ia pe motocicletă chiar și însărcinată în trei luni. Promit că lauda o să se termine imediat. Nimanui nu-i plac poveștile în care ceva nu merge prost.

Cu siguranță e loc de mai bine, cu siguranță aș putea să fiu mai organizata, să citesc mai mult, să scriu mai bine, să avem 2000 de abonați DoR. Ultimii ani mi-au adus însă o seninătate nesperată. Nu e meritul meu, e meritul oamenilor despre care am scris care m-au învățat să nu mă plâng, sau cel puțin să opresc repede văicăreala. Am învățat de la Alexandru Luchici, eroul poveștii Perspective, să nu las timpul să treacă  fără rost, să nu amân să trăiesc cu gândul la cum ar putea să fie, să enjoy the ride. Alex era în Deltă la festivalul de film Anonimul când un accident l-a imobilizat de la gât în jos la 21 de ani. Când toata lumea în jurul lui plângea și doctorii nu-I dădeau șanse să supraviețuiască, Alex le-a zâmbit și i-a încurajat să creadă că o să fie bine. Când a văzut că recuperarea medicală nu dă rezultate spectaculoase, ca transplantul de celule stem nu i-a redat mobilitatea, n-a cedat ci s-a hotărât să se bucure de ce are. A înființat un ONG, manevrează un mouse cu gura, scrie proiecte pe fonduri europene și e omul din spatele identității vizuale a comunei Jurilovca. Logo-urile și posterele făcute de el se plimbă pe la târguri de turism din toată lumea. Intervievându-i prietenii, toți mi-au spus evidentul: că de când s-a întâmplat accidentul lui Alex, oricât le-ar fi de greu într-o zi, se adună cu gândul la forța lui Alex. După nouă luni de lucrat la povestea lui, am câștigat același mecanism.

De la Adrian Stanculescu, un tânăr care după 17 ani de locuit într-o casă de copii și-a strâns banii de avans pentru o garsonieră oferind magneți cu mesajul Be part of my future în schimbul unei donații, am învățat ce înseamnă de fapt să fii determinat și să nu aștepți rezolvări din cer. Când s-a mutat în București și s-a angajat, Adrian a mers pe jos timp de o lună de la Unirii până  la Pipera unde lucra. Nu avea bani de metrou, nu avea pe nimeni în oraș, dar se ducea la serviciu conștient că peste o lună va avea salariu și lucrurile se vor îndrepta.

De la Elena, o doamnă lovită brutal de soț vreme de 14 ani am învățat ce înseamnă bucuriile mici după ani de chin. Elena mi-a spus că a trăit ca într-un cub din care nu vedea decât ce o lăsa soțul să vadă despre ea și despre lume și că abia după ce a plecat a început să observe florile de pe stradă, soarele, bucuria unei conversații. Era ca trezită din transă și de fiecare dată când mă surprind lumina soarelui sau parfumul unei magnolii îmi amintesc de ea și de câtă fericire i-ar provoca.

Toate bucuriile astea au avut firește un început si dincolo de bucuria de a povesti despre ele acum, sau venit la pachet cu o mare frica, de fiecare data cand le-am pornit. O frică uriașă de eșec cu care am învățat să mă războiesc și să nu o mai las să mă blocheze.

A fost însă o perioadă în care frica mă paraliza. La 13 ani mă blocam când eram scoasă la tablă la matematică. Mi se tăia respirația de cum auzeam Ciobanu la tablă. Ma prelingeam pe lângă bancă, notam ecuația sau ipoteza problemei după dictare și așteptam inevitabilul. Uneori îmi dădeau lacrimile dinainte să știu dacă o să mă descurc să rezolv sau nu. Profa știa că mă temeam și spunea satisfăcută: Ia să vedem Ciobanu. Nu eram niciodată Ana. Mă uitam la negrul tablei, strângeam creta între degete și așteptam să se termine. Uneori țipa că n-are răbdare. Știu sau nu știu? Mă lăsa să plec cu un 4 sau un minus în agenda. Alteori avea chef să glumească.

Ciobanu ciobanu, cât crezi că o să-ți mai meargă cu teatrul? Spune-mi și mie de ce plângi? Ți-am făcut ceva? De ce plângi?

Cu fiecare zi care trecea mă temeam tot mai mult de scosul în fața clasei și vorbeam tot mai încet spre hazul colegilor. Nu mai ridicam mâna la română, la engleză sau la istorie, chiar dacă erau materiile la care mă descurcam. Plânsul de la ora de mate se prelungea și în pauze și nu mă mai ridicam din bancă. Acasă nu povesteam că mi-e greu sau că nu mă descurc. Fusesem premiantă în primele patru clase, îmi făcusem tot timpul temele singură, nu cerusem ajutor, eram copilul cuminte Mi-era rușine să recunosc că rămăsesem în urmă la matematică. Erau probleme mult mai importante acasă. Ne mutasem fără tata și-mi lipsea. În rarele dăți când venea în vizită, scandalurile mă făceau să tremur ca la matematică. La școală nu spuneam ce se întâmpla acasă. Mi-era rușine. Colegii mei păreau să aibă familii perfecte și oricum unii îmi aruncaseră în glumă că n-am tată, că n-a venit niciodată la școală.

Am început să chiulesc. Îmi luam ghiozdanul, ieșeam pe ușă să mă vadă mama, apoi mă întorceam acasă. Citeam, pictam, ascultam muzică și-mi construiam în gând o lume în care nu mă mai temeam. Recitam poezii și fragmente de piese de teatru, dansam. Îmi imaginam cum într-o zi voi fi pe o scenă de teatru și profa de mate și colegii mei de clasă vor regreta că au râs de mine. Sau măcar vor spune mirați ia uite ce a ajuns Ciobanu. Am chiulit trei luni și i-am spus unei colege că am hepatită și n-o să mai vin la școală. Mama a aflat după ce a sunat diriga acasă. Se apropia finalul trimestrului doi și probabil uitându-se în catalog după cine n-are note, și-a amintit că existam.

Am fost pedepsită, dar mama m-a încurajat să-mi închei toate mediile si să-mi rezolv situația. Diriga și profa de mate susțineau că ar trebui să repet clasa, că n-o să mai recuperez decalajul. Simțeam că mă vedeau ca pe un gunoi de care voiau să scape. Mi-am luat toate notele, la mate am învățat pe dinafară modele de rezolvare pe care le-am replicat și am trecut a opta. La capacitate am luat doar 5.80 la matematică și am ajuns într-un grup scolar de la marginea Bucureștiului, din fericire la clasa de filologie. Diriga mi-a spus la finalul clasei a opta că se aștepta să o dau în bară, dar nici chiar așa.

Slab, Ciobanu. Foarte slab.

La liceu am depășit panica de a vorbi în public pentru că eram în sfârșit la filologie șsi nu-i mai păsa nimănui de matematică. Profa de română m-a încurajat să scriu și m-a trimis la toate olimpiadele și concursurile posibile. La început m-am prezentat de rușine, convinsă că n-am să fac nimic breaz. Mă întâlneam cu foști colegi de generală de la Sava și alte licee de top și mă înverzeam. După ce m-am calificat pe sector și municipiu de câteva ori, m-am scuturat de complexul grupului școlar și am început să iubesc cartierismul nostru. Mă paralizau de frică șansele care mi se întindeau, de la rolul Julietei la o serbare școlară, la animarea unei petreceri de copii- câțiva ani am prințesă și asistentă de clown, la șansa de publica povești pentru copii într-o revistă.

Și astăzi mă sperii la fel de tare de fiecare dată când mi se oferă o șansă – să scriu un text, să urc pe scenă și să vorbesc cu voi. Cu fiecare assignment mă simt Ciobanu care a chiulit trei luni de frica profei de mate și s-a închis în casă. Îmi vine să spun NU și să fug, dar imdiat,teama de a fugi de toate, devine mult mai mare decât teama de a da greș.

M-am temut de fiecare subiect pe care l-am început, dar l-am dus până la capăt pentru că teama de a nu face nimic a învins teama de a face ceva prost. Nu șiu dacă o să scap vreodată de frica asta, dar știu că deși mă consumă, mă face să dau tot pe teren. Să dau zece telefoane în plus, să stau încă o zi cu personajul, să nu mănânc și să nu beau apă de teamă să nu pierd ceva.

Zilele astea mă bucur însă de un alt fel de început. Și deși evident că mă înspăimântă gândul că la toamnă o să fiu mamă, e primul început din care nu mi-a venit vreo clipă să fug. Poate așa începe vindecarea.

Cu nesfârșite mulțumiri pentru Mircea Reștea și folderul lui cu reporteri. Fotografia din Vama Veche cu Alexandru Luchici îi aparține Gentiliei Zenovei. Iar cea cu Adrian Stănculescu și magneții lui Vlad Catană.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s