Lavi scrie despre pădure, frică, siguranță și sălbăticie. Mie mi-e dor de stânci, de liniștea de pe platou și de cum se vede și se simte lumea din pustiu. Atât de dor că sâmbătă am înnoptat la Omu într-un dormitor comun cam prea senzorial pentru o gravidă. Am plecat nedormită, dar cu o fericire și o liniște pe care nu le găsesc decât în pustiu.
Mă rotesc de pe partea stângă pe partea dreaptă și carnea mi se zdrobește de priciul de lemn pe care stăm înșirați ca sarmalele. În stânga mea, o blondă cu ochi verzi, frumoasă ca un duh de pădure, horcăie de tremură geamurile cabanei Omu. Zgomotul e aritmic, n-ai nicio șansă să te obișnuișești cu el și să ajungi să-l ignori. Te înțeapă în ureche exact când crezi că s-a potolit. În dreapta mea a început și George să sforăie ușor. Cu sunetul lui sunt obișnuită, dar fumul sonor se împletește cu alte cinci-șase tonalități străine plus șoaptele unui cuplu care n-are somn.
Cabaniera tocmai a oprit soba din mijlocul camerei, un tip și-a aliniat bocancii în fața alor mei. E beznă, nu am lanternă, fac pipi și mă întreb dacă o să-mi nimeresc încălțările pe pipăite să ies sub stele și să rezolv problema. Miroase a haine umede întinse în fața sobei, a bocanci și a guri săturate de ciorbă de zarzavat, cabanos și ceai cu rom. Picioarele mi se încurcă în șosetele prea lungi și prea groase și-mi vine să le scutur puternic, dar sunt mumificată în sacul de dormit. Viermuiesc după un pic de libertate, desfac fermoarul, îmi scot polarul și mă ridic hotărâtă să ies în ger și să fac pipi. Dau ditamai capul în priciul de deasupra și-mi vine să plâng de nervi. E abia 11, stingerea s-a dat la 9 jumate și nu știu ce-o să fac până dimineață.
N-am mai dormit la Omu de acum nouă ani când abia dădusem bacul și urcam prima oară pe munte. Dacă aș fi trecut pe potecă pe lângă mine cea de atunci probabil m-aș fi minunat de tâmpenia duduii cu bocanci de metalistă până la genunchi, salopetă de blugi, sac de dormit și cort silfid din Cora. Chiar dacă acum sunt tapetată în Quechua și ghiozdanul din față nu mă lasă să beau cornată sau palincă la răsăritul lunii, îmi place să cred că mai avem încă în comun un miez de sălbăticie care n-o să se stingă. Coloana sonoră sigur o împărțim. De vreo 40 de minute îmi cântă în cap Misty Mountain deși n-are nicio treabă cu muntele.
Am mers câteva ore bune azi, de la Piatra Arsă la crucea Caraiman și în sfârșit la Omu. Un traseu pe care cu câteva luni în urmă l-aș fi numit de pantofari- prea populat, prea plat pentru bocancii mei. De pe brâna caprelor și de la cruce m-am uitat cu jind la o urmă din valea Seacă dintre Clăi, la o bucată de iarbă din hornul lui Gelepeanu, la peretele Văii Albe, la o bucățică din Seaca Caraimanului– nemarcatele mele dragi pe care mi-au tremurat genunchii anii trecuți. Am depășit grupuri de turiști începători care se holbau obsesiv la burta rotunjită în care legănam un bebe cât o pâine (zice site-ul ăsta).
– Bravo!
– Prima lui excursie!
– Muntean de mic!
– Ești însărcinată?!?
Pe măsură ce se pustia poteca și rămâneam singură cu norii, cu fâșiile de zăpadă scurse ca înghețata topită, cu urmele de ghețari și cu mănunchiurile de flori albastre și galbene, mintea mi se golea de tot orașul, de toate micimile sufletești de care mi-e rușine – e urât să râzi în sinea ta de începători că merg mai încet ca o gravidă, sau să te ambiționezi să faci mai puțin din A în B decât zice marcajul – de oboseală și dileme închipuite. Muntele își face singur loc pentru liniște și pentru bucuria de a fi parte din decorul lui. N-are timp pentru nevroze.
Mă răsucesc iarași să scap de amorțeală. N-am citit foarte mult pe net, dar cică nu e bine să dormi pe spate când ești însărcinată. Stau măcar puțin cât să nu mă mai doară șoldurile. Bebe începe să scuture din mâini (picioare?). S-o simți și el/ea prizonier ca într-un sac de dormit? Nu pot să-mi scot din minte Thanksgiving in Mongolia și să mă întreb dacă damblaua de a merge pe munte însărcinată în aproape șase luni e o expunere tâmpită la riscuri sau modalitatea mea senină de a-mi continua viața ca și până acum. Mă perpelesc printre sforăituri și mă lupt cu dileme despre egoism. Oare n-ar fi trebuit deja să nu mă mai gândesc la mine, la dorurile și plăcerile mele? Când te transformi în mamă pe bune? Ce-ar zice doctorița dacă ar ști că sunt la 2505 m?
Vezica mă scutură de panicile nocturne. Ies pe bâjbăite din cabană și rămân tâmpă sub cerul stropit de stele. E liniște ca-n spațiu, luna luminează tot platoul, zăpada lucește și un tip doarme senin în cortul lui verde.
Habar n-aveam cât de mult se infiltrează în tine liniștea asta a muntelui, lumina lăptoasă a stelelor și senzația că toată lumea e a ta și nimic nu te poate întrista când tragi fermoarul cortului. Îmi dau seama abia acum cât îmi vor lipsi pe măsură ce mă rotunjesc și probabil n-o să mai încap în cort. Cum să nu-ți fie drag de sălbăticie și pustiu când ai asemenea conversații cu tine la lumina lunii în timp ce faci pipi?
Mi-e drag de pădurea pe care o străbați ca să ajungi la stâncă. De stânca pe care te cocoți și te târăști când n-ai cale de întoarcere și trebuie să urci dacă vrei să te scoți din mijlocul pustiului. De stele, de liniște și de oamenii cu care poți să le împarți- fie ei puști teribiliști cu bocanci cu ținte, sau fundamentaliști montani care cred că le știu pe toate. Pe toți ne mână ceva pe coclauri, e un miez comun acolo, chiar dacă în oraș poate n-am sta la aceeași masă. În sălbăticie e o altă lume, mai mare, mai periculoasă, mai senină. O lume în care poți să ieși din tine și să contempli mut și-n același timp să te cunoști și să te întorci pe toate părțile cum n-ai face-o în altă parte. O lume pe care abia aștept să o găsesc la locul ei după ce s-or topi zăpezile în 2016.
Dacă și tu scrii, desenezi, fotografiezi bucăți despre natură și sălbăticie, dă o strigare și la biroul regional DoR de Cluj (lavi@decatorevista.ro)
Zăpăcita 