Impresii din 13-14 ianuarie

VINERI 13

Vineri la 19:00 aveam bilete la „Vizita bătrânei doamne”. Cu o zi în urmă în Târgu Mureş se mărşăluise în semn de susţinere pentru Raed Arafat. Îmi doream de mult să ies în stradă împotriva asumărilor de răspundere, împotriva dezbaterilor inexistente, a societăţii civile amuţite şi a parlamentului intrat în şomaj. La 18:00 am ajuns în faţa Teatrului Naţional.

La 18:00 era plin de pensionari care te trăgeau de mânecă şi te întrebau „sunteţi studentă? De ce nu ieşiţi mai mulţi?”. De parcă studenţii stau într-o unitate şi aşteaptă semnalul pentru a genera revoluţia. Se scanda mult „Jos Băsescu” dar şi „Bucureşti, unde eşti?” şi „Să vină studenţii„.

La 18:00 nu-ţi dădeai seama care tabără era mai numeroasă a protestatarilor, a jurnaliştilor sau a jandarmilor. Se striga ceva dar nu înţelegeam prea bine aşa că am întrebat-o pe o doamnă în vârstă cu mănuşi de piele, parfumată şi coafată: „-Ce strigă? Băsescu tractoristu?!” „- Nu domnişoară. Băsescu alcoolistu. Eu ştiu pentru că am lucrat în ministerul transporturilor şi vă garantez că e un beţiv de primă mână”.

Pe la 18:30 în mulţime a apărut Dan Diaconescu şi singurii tineri de pe acolo au început să huiduie şi să-i strige „Nu-i protestul tău!” „Diaconescu pleacă acasă„. O doamnă cu haină de blană m-a privit scârbită şi mi-a spus: „Popor de caco! Ce v-a făcut Diaconescu?”.

Se aplauda când treceau ambulanţele SMURD, se scanda „Arafat, român adevărat” dar şi odioasele „unu mic şi unu chior şi-au bătut joc de popor” sau “ieşi afară, javră ordinară”.

La 18:45 m-am trezit luată de mână. Erau bunicii mei care veniseră să strige şi ei un “jos băsescu” cu multă poftă. Mi-au povestit că Tătucul a declarat că o să retragă proiectul legii. Ne-am bucurat că au ieşit totuşi câteva sute de oameni în stradă şi că „le-au dat o palmă”. Habar n-aveam că a doua zi urma să ne luăm la palme singuri.

La 19 am intrat la teatru şi am aflat abia la 23:30 că lumea s-a dus la Cotroceni.

Sâmbătă, 14

La prânz, aceleaşi zeci de feţe cu aceleaşi pancarte strigau „jos Băsescu” în faţa camerelor. Crucea cu “Băsescu egal Ceauşescu” era tot acolo (în noaptea precedentă o văzusem în studio la OTV). PSD a făcut o mare greşeală aducând pancartele roşii cu „Jos hoţia”.  Eram pregătită să strig “JOS USL!”

La 14:30 se strigă „Jos dictatura”, „Jos criminalul” şi „Libertate„. Încerc să-i întreb pe bătrânii care mă înghesuie, ce soi de libertate cer şi în ce constă dictatura dar singurul punct comun pe care îl au în discurs este sărăcia. Pe ei îi înţeleg, trişti sunt puţinii tineri care cer şi ei „moarte dictatorului„. Oricât de mult aş vrea să protestez, nu pot să cer „libertate”.

Plec din mijlocul pensionarilor şi caut oameni mai de vârsta mea. Dau în sfârşit de câţiva puşti pletoşi care cântă frumos. Mă uit mai bine la bannerele înşirate cu „jos masoneria„, la steagurile cu simbolul Noii Drepte şi-mi iau câmpii şi de acolo. O fostă colegă de facultate se uită uimită în jur şi-mi povesteşte că a fost la protestele din Madrid unde oamenii cântau, dansau şi se bucurau de forţa lor. Aici vede „numai ură”, „jos ăla”, „sus ăla”. Pleacă dezamăgită.

Scandăm „Jos Băsescu” până ne plictisim şi pe la 15:30 are cineva ideea geniala „Să mergem la Cotroceni„. În fruntea coloanei sunt doi pletoşi şi un tip cu scaun cu rotile care flutură un steag.  Merg în spatele lor şi nu înţeleg de ce nu coboară prin pasaj ci se îndreaptă spre bulevardul Carol. Vor să oprească circulaţia. Jandarmii sunt vigilenţi şi trag dubele în calea coloanei. Coboară ameninţători şi împing mulţimea înapoi spre piaţă. Liderii insistă dar sunt convinşi paşnic să rămână aici „unde nu le face nimeni nimic”.  „Strigaţi ce vreţi dar nu opriţi circulaţia, înţelegeţi-mă şi pe mine vă rog eu frumos„, se precipită un jandarm.

Câţiva protestatari coboară prin pasaj şi aşteaptă mulţimea pe partea cu Universitatea. Un băiat cu o pancartă a luat-o deja la picior spre Cotroceni. Un nene mai în vârstă aleargă după el, îl trage de braţ violent şi zibară „Tu nu vezi că n-ai pe nimeni în urmă? Unde te duci? Stai dreacu aici şi adună lumea!”.

La fântână se tot strâng oameni care privesc curioşi spre TNB. Mulţimea le strigă furioasă „Traversaţi! Nu staţi şi vă uitaţi„. Lângă mine s-a aşezat un tip la vreo 28-30 de ani. Părea normal la început dar acum vorbeşte singur pe un ton apocaliptic „Asta e seara!”, „Încă puţin băieţi”, „Irlandezi vă vreau”, „Azi suntem irlandezi” , “IRA!”.

Pe gardul din dreptul trotuarului de la fântână s-a urcat un puşti care ne face semne cu o geacă portocalie. Îl vedem cum scandează şi cum incită lumea din jurul lui. În vreo 40 de minute reuşeşte să umple trotuarul şi să adune o mică mulţime. De la TNB se strigă „unitate”. E frig, bem ceai cumpărat din pasaj şi dialogăm cu lumea. Unul dintre cele mai frumoase lucruri la un protest este pofta de comunicare a celor din jurul tău. Dezbatem, propunem, ne contrazicem sau ne strângem mâinile. Nu toată lumea e plină de ură aşa cum crezusem şi eu la prânz. Mulţi zâmbesc şi se felicită că s-au trezit şi s-au hotărât să facă ceva.

Iarăşi “la Cotroceni”

O dată cu înserarea se scandează iar „la Cotroceni„. Un domn mai în vârstă strigă cu glas ascuţit „E diversiune. Rămâneţi pe loc„. Doi băieţi încep şi ei „Piaţa e simbolul! Piaţa e simbolul! Nu plecăm! Nu plecăm!”. Prea târziu.

Ne împingem spre cordonul de jandarmi. Nu ne lasă să trecem. Ne ţinem de mâini şi mă tem că vor folosi forţa dacă o să încercăm să ajungem în stradă. Unii strigă „şi voi aveţi copii „. Jandarmii se dau la o parte şi mulţimea chiuie de fericire blocând circulaţia.

Mă plimb şi eu prin intersecţie şi mă aştept din clipă în clipă să mă ridice cineva de subţiori şi să mă azvârle de acolo. Mulţimea vrea să porneasca spre Cotroceni dar cordonul blochează ieşirea din intersecţie. După câteva minute jandarmii se aliniază pe lateral, blochează prima bandă de circulaţie pe Bulevardul Elisabeta şi pornim victorioşi „la Cotroceni”. Ne tot uităm în urmă şi parcă suntem prea puţini. Nu au lăsat pe toată lumea să plece.  Cei din faţă sunt fericiţi şi cântă “Cinste lor! Cinste jandarmilor!”

Se dau telefoane pe la părinţi. „Mamă, te uiţi la TV? Ce e in piaţă? Mai e lume?”.  Apar zvonuri:  „300 de oameni blocaţi la Universitate„, „cei rămaşi se îmbrânesc cu jandarmii„, „violenţe„. Ideea de a reveni în piaţă încolţeşte încă de pe drum. Câţiva circulă prin convoi şi ne spun conspirativ, fără să ne audă jandarmii ( 1 la 3 protestatari), „ne-au păcălit să plecăm ca să ne împuţineze şi să golească mai uşor piaţa. Trebuie să ne întoarcem. Colindăm puţin la Cotroceni şi mergem înapoi„.

Zbierăm la cei ieşiţi la balcoane „Nu staţi la balcoane, că muriţi de foame” şi „Ieşiţi din casă, dacă vă pasă„. Strigăm la cei din mijloacele de transport „Veniţi cu noi! Veniţi cu noi!” şi aplaudăm de fiecare dată când ni se mai alătură cineva.

La Cotroceni ne aşteaptă alţi jandarmi. Mulţimea strigă „ieşi afară, javră ordinară!”. Nu pot să strig asta deşi nu l-am votat, spre deosebire de muţi din jurul meu care recunosc amărâţi că l-au susţinut şi în 2007 şi în 2010. Strig şi eu „baia de mulţime o să-ţi facă bine” pentru că mă amuză. În faţă se aude o bubuitură puternică şi se vede o lumină. Ţipăm şi ne strângem unul într-altul. N-am mai trăit până acum o sperietură pe care s-o împart cu atâţia oameni şi care să fie atât de puternică senzorial. A fost o tresărire colectivă. Băieţii cu petarde erau deja printre noi.

Cineva strigă că Băsescu e la Brasov şi că stăm degeaba. Alţii ţipă “rămâneţi pe loc”. Pornim înapoi spre Piaţă şi ne înmulţim pe măsură ce ni se alătură lumea.

Mămici cu copii ne fac cu mâna de la geamuri. Bătrânii deschid ferestrele şi aplaudă. Trecem pe lângă shaorma ieftină de la Kogălniceanu şi strigăm la cei de la coadă „Lăsaţi shaorma! Veniţi cu noi!”. Din Cişmigiu apare un tip clătinându-se şi ne înjură că nu rezolvăm nimic. Vreo doi vor să sară la el şi-l ameninţă. Alţii îl gonesc cu ton superior: “Prietene, du-te şi dă-te cu patinele şi lasă-ne”.  Jandarmul din zona noastră îl roagă să părăsească coloana. Cu toţii strigăm către cei din spate: „Nu-l băgaţi în seamă„, „Fără violenţă„, „Ne provoacă„. Îi apostrofăm pe cei care nu respectă indicaţia jandarmilor de a rămâne pe o singură bandă. Nimeni nu pare să vrea să creeze probleme. Băiatul care a mobilizat mulţimea de la Fântână face roata.

La o trecere încep să sară sticle de apă minerală prin aer. Suntem asediaţi, ţipăm „nu mai aruncaţi” şi apoi o femeie piţigăiată reuşeşte să informeze convoiul „e apă copii„. „Copiii” o adună de pe jos şi se întreabă între ei „ia vezi mă, e sigiliată?”.

Unii cântă „Chiorul şi cu târfa lui să se ducă dracului” sau „Udrea, ieşi de sub birou!”. Jandarmul din stânga mea pufneşte în râs. Pe măsură ce ne apropiem de Piaţă, dăm telefoane la cei rămaşi acolo ca să aflăm ce ne aşteaptă.

Înapoi “la Universitate!”

În faţa noastră e un cordon care nu ne lasă să intrăm în intersecţie. În spatele nostru (spre Elisabeta), jandarmii, o ambulanţă SMURD şi scutieri. Mare parte din convoi trece pe trotuar, atrasă de unul care strigă disperat „La Fântână! Acolo e treaba! La Fântână!”. Bariera de jandarmi se apropie de noi lent şi ameninţător. Am rămas mai mult tineri care nu înţeleg ce-i cu desfăşurarea asta de forţe. Câţiva se pun pe jos în faţa SMURD-ului. Mă pun şi eu. În faţa mea un nene îşi pune un copil în cârcă şi urlă că nu pleacă. Îl cam bruschează şi băieţelul pare speriat. O fată mă întreabă „Pentru ce ne-au prins la mijloc?N-am făcut nimic”.  Se strigă “Jandarmeria apără hoţia”.

Cordoanele ne împing spre trotuar şi „nenii” cu veste albastre ne filmează .  Toţi îşi pun fularele sau steagurile pe faţă ca să nu fie identificaţi. Dinspre fântână zboară tot mai multe petarde şi se zvoneşte că „vin galeriile”.

Nu am participat la ciocnirile violente cu pietre şi petarde. Nu mai avea rost. Ocupasem o dată piaţa şi oprisem circulaţia, mărşăluisem prin oraş, atrăsesem atenţia. Treaba se împuţea şi lumea scanda “singura soluţie, înc-o revoluţie”.  Nici nu cred că e relevant dacă personajele agresive făceau parte sau nu din galeria vreunei echipe. Pe unii îi recunoşteai după cum cântau, alţii s-au regăsit în felul lor de a se manifesta şi i-au urmat.

Evacuarea

Am revenit la TNB la 23:00. Petardele încă mai ţiuiau, pavelele se împuţinaseră , câţiva protestatari se afumaseră bine şi jandarmeria se pregătea de curăţenie.

O femeie blondă cupărul prins în vârful capului urlă la cei care stau pe trepte. „Publicul acasă! Dacă nu strigaţi, plecaţi acasă„. Mă mănâncă în fund şi strig “lăsaţi-i în pace că sunt mai valoroşi decât deştepţii care cer libertate. Important e că au ieşit din casă”. „Da să strige domnule, să-l dăm jos pe tiran, pe criminal” vine replica.

Femeia e tot mai agitată. „Hai să facem Hora Unirii! Nu vreţi, a? Să vă fută Băsescu atunci şi-n cur şi-n gură!”. Găseşte câţiva aiuriţi care încing hora cu ea. Un tânăr se îndepărtează şi o huiduie “ Bine că nu faci pinguinu!”. O televiziune o întreabă de ce a ieşit în stradă. Atât aştepta: „Ne-au închis fabriciiiiile! Nu mai avem unde să muncim! Murim de foame! Nu mai putem să trăiiiim!”.

Jandarmii blochează accesul spre bd. Magheru şi se regrupează. Sunt pregătiţi să evacueze piaţa. Isterica dispare în mulţime. “Acţiunea dumneavoastră este ilegală. Vă rugăm părăsiţi piaţa, vom folosi forţa„. Am îngheţat când am auzit vocea metalizată de portavoce şi n-am ştiut dacă să stau să văd ce înseamnă „vom folosi forţa” sau să fug?

Jandarmii vin grupaţi spre noi. Unii rămân pe loc şi încearcă să le spună „admir teatrul, e o ţară liberă”, „lasă-mă să mă plimb”, ” e spaţiu public!”. O fată se aude ţipând „băi ăştia nu glumesc! Ţi se pare că glumesc? Hai să plecăm nu fi cretin!”.  Merg pe iarba de la TNB şi încerc să văd ce se întâmplă spre Magheru. Jandarmii înaintează ca tancul, unul îmi pune mâna pe umăr şi-mi spune să merg fără să mă opresc şi nu o să se întâmple nimic. “Mergeţi acasă, vă odihniţi şi mai veniţi mâine”- jandarmul meu are un ton liniştitor, părintesc. Cei care se opun sunt împinşi sau chiar săltaţi. Se aude “nu mai împingeţi femeile”.

Forţele de ordine ne conduc până pe bulevardul Carol. Un băiat le strigă “spuneţi-le colegilor că nu toţi suntem violenţi”.

În dreptul Teatrului Mic, un tip se apropie de cordon şi strigă “Aveţi tupeu să ne batem parte-n parte dacă vă daţi jos alea?”. Un jandarm masiv se desprinde din cordon , vine după el şi tună “Hai mă să ne batem!”. Băiatul cu glugă şi fular fuge râzând şi se urcă într-un autobuz de noapte.

***

Nu sunt un vierme nevrotic.

Nu m-au scos televiziunile din casă.

Nu vreau USL.

Îmi doream doar ca generaţia asta a noastră să nu mai fie pasivă şi păcălită cu greţosul „pe mine nu mă afectează”. În nici un caz nu-mi doream vocea caterincilor ieftine sau a comuniştilor de vârsta mea care se întreabă “în ţara asta nu mai munceşte nimeni?”,  ca şi cum vineri sau sâmbătă seara toţi trebuia să fim în fabrici şi uzine- pardon, în cubical-uri luminate de neoane.

Între timp am cam amuţit. După violenţele absurde, ieri nu mi-a mai venit să strig. Am preferat să dialoghez cu lumea din piaţă, inclusiv cu cei care ştiau că „vin galeriile” şi cu cei care au aruncat cu molotovuri. Unul dintre ei, absolvent de facultate, era convins că ne-ar fi mai bine în comunism şi că e nasol să trăieşti cu şapte sute de mii pe săptămână- „bani de club de la mama”.