Mă las de fumat (I)

Inaugurez o nouă categorie: „Mă las de fumat„. O să-mi notez în fiecare zi ce observ şi săptămânal o să vă povestesc cum e, dacă am învăţat să merg pe pereţi, dacă mă îngraş văzând cu ochii, dacă am halucinaţii. Încerc să-mi târăsc şi prietenul cel mai bun în povestea asta aşa că fiecare postare se va încheia cu o amintire legată de fumat.

Sâmbătă am fost la o petrecere. Până la 20:oo  nu fumasem. Până la 6 dimineaţa dădusem gata un pachet şi scormoneam în scrumieră după chiştoace lungi (împreună cu Piedone). Duminică eram intoxicată, hârâiam şi nici nu concepeam să-mi aprind vreuna. Tot nu m-am gândit să mă las.

Azi scriam şi amânam pauza în care mă voi bucura de un lucky roşu alături de ceaiul negru şi de tableta de ciocolată amăruie care mă aşteptau lângă tastatură. Apoi am intrat pe blogul lui Arhi să văd ce mai zice şi m-a lovit simplu: cum te îmbolnăveşti de cancer şi mori.

Am citit pe nerăsuflate şi apoi i-am dat linkul lui Pie însoţit de un „iar mă bate gândul să mă las„. După 7 minute „bătrânul” îmi scrie: „îmi bag %&¤A mă duc să arunc ţigările. acum„. Peste încă 3 minute: „am rupt ţigările şi le-am aruncat„.

De mai bine de un an le rărisem. Mă bucuram doar de clasicele după masă, după sex, la cafea, în pauzele de scris „ca să-mi limpesesc mintea”, la telefon, când cântă Iris „Stairway to heaven”, când citesc o carte bună în parc sau pe plajă, la facultate în pauze, seara după ce am terminat un traseu montan. Fumam sub 10 pe zi- exceptând zilele cu mai multe partide de sex sau orele chinuitoare în care nu pot să scriu un cuvânt. Noaptea în schimb…zici că înnebuneam şi ţineam să mă chinui: le sudam.

Da, ştiam că faci cancer şi mori. Da, vedeam pozele. Da, auzeam poveşti de la prieteni. Tot nu-mi imaginam că mi se poate întâmpla. Nu vizualizam, nu mă gândeam la cei dragi. Îmi spuneam că ar fi interesant să renunţ pentru că aş da randament mai bun la sport şi nu aş mai grăbi procesul de îmbătrânire. Mă păcăleam însă că o să fac chestia asta pe la 30 de ani. În mod bizar abia astăzi după ce am citit povestea lui Arhi m-a lovit gândul că sunt o egoistă care se omoară „de plăcere”, fără să realizeze ce-ar rămâne în urmă.

Ce e cel mai amuzant e că simt că mă transform în oamenii de care râdeam când îşi împărtăşeau (mai ales online), revelaţiile. Îi citeam fumând, mai mult de curiozitate şi mă minunam ce „la modă” a devenit să te laşi de fumat. Toată lumea avea revelaţii citindu-l pe domnul Allen Carr:) De fapt eu eram penibilă, nu bieţii oameni.

Nu m-am hotârât să povestesc pe blog ca să mă dau mare sau ca să-i trimit trackback lui Arhi ci ca să-mi fie ruşine în cazul în care dau înapoi. Şi ca să-l bag şi pe Piedone în toată povestea:) Sunt încă multe situaţii în care nu ştiu cum o să rezist dar mi se pare încurajator că în sfârşit VREAU.

Amintirea cu ţigări

Mai ţii minte Piedone când am plecat la mare şi ne-am luat câte un cartuş de lucky fiecare? A plouat în cort şi ne-am întins pachetele la uscat. Se maroniseră, aveau un gust oribil şi tot le-am fumat.