Acasă, pe câmpia Armaghedonului- Marta Petreu

Mulţi spun că a fost romanul anului 2011.  Eu l-am descoperit la finele lui 2012, mulţumită unor oameni minunaţi care mi l-au dăruit şi cred că este lectura mea preferată pentru anul trecut.

Era 6 dimineaţa şi abia se lumina când am pătruns în lumea Martei Petreu. Am rămas pe câmpia Armaghedonului, ore în şir, aproape fără să-mi dau seama când acceleratul a ajuns de la Iaşi la Bucureşti. Scriitura şi mai ales structura erau prea puternice ca să le poţi lăsa de-o parte.

La început, m-am minunat de muzicalitatea şi de senzorialitatea cuvintelor. După câteva pagini, mi-am dat seama că eram prinsă în poveste şi că n-o să rezist până n-o să cuprind toată lumea pe care autoarea o reconstruieşte pornind la drum cu „Pecetluieşte, Doamne, mormântul roabei tale până la a doua venire a Domnului nostru Isus„.

Mica, mămica din romanul Martei Petreu cred că este unul dintre cele mai puternice şi mai complexe personaje din literatura noastră recentă.  Forţată să se mărite cu un bărbat pe care nu l-a iubit şi să locuiască la o aruncătură de băţ de cel pe care l-a îndrăgit cu adevărat, Mica îşi aruncă toată dragostea, dar şi toate frustrările şi blestemele de mamă, asupra celor trei copii, repetând obsesiv „Cu trizăci de lei scăpam de tăţi tri!”.

„Era teribilă Mama noastră, care făcea să simţim că este cea mai importantă persoană din lume, iar noi, cei mai răi copii din lume”

În ciuda forţei personajului principal, romanul reuşeşte să spună şi povestea satului din perioada interbelică, trecând prin comunism şi tranziţie. Viaţa oamenilor din Cutca ne animă generaţii întregi care trec prin război, colectivizare şi derivă post 89, totul prin vocea Tabitei, fiica Micăi şi naratorul romanului.

Pe mine povestea m-a prins şi m-a făcut s-o devorez dintr-o suflare. La câteva zile, am reluat romanul ca să mă bucur cum se cuvine de construcţiile surprinzătoare şi să-mi notez preferatele:  Bujorii cât capul unui nou născut, lacrimile ca omida, lemnul de rută cu rădăcini ca nişte sfori galbene, retezate de hârleţele oamenilor.

Uitaţi-vă numai la minunăţia asta:

„Să-ţi aminteşti seamănă cu ruperea unei cruste maronii de pe-o rană. Dedesubt, carnea e fragedă, roşie ca pieliţa buzelor. Alteori, afli carnea fermentând în puroiul galben, gras frământând de bacterii. Crusta maronie de pe coate şi de pe genunchi, tare ca o coajă de pâine, sub care mocneşte, portocaliu, gros ca smântâna puroiul, a fost crusta verilor mele desculţe, când alergam prin praful moale al uliţei şi cădeam, dubindu-mă adânc” (p.145).

Sau la asta:

„Pielea brăzdată de crăpături fine şi negre ca literele de pe foiţa de Biblie” (vorbind despre mâinile mamei moarte)

E o tristeţe irezistibilă în poveştile cutcanilor, un familiar amestecat cu o doză de magie-blestem care m-a dus cu gândul la Marquez (poate şi din cauza lui Ticu şi Tica, tată şi fiu care mă trimiteau puţin spre familia Buendia). Copiii  se joacă cu osemintele care ies la suprafaţă în temeteu (cimitir), părinţii îşi blesteamă copiii, luptele religioase şi mândriile dezbină familiile din Cutca, dar printre toate astea răzbat fire subţiri de afecţiune, de loialitate şi dor.

Marta Petreu a scris acest roman în 2010, anul morţii mamei sale. Vi-l recomand pentru poveste şi pentru senzaţiile pe care le transmite, dar şi pentru structura frumoasă.

Acasă, pe câmpia Armaghedonului- Marta Petreu, Polirom 2011

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s