Am semi-evadat

Socoteala de acasă, mai ales cea făcută pe vreme frumoasă, nu se potriveşte cu socoteala din târgul ploios şi noroios.

Semnalmente: Merida Kalahari roşie, număr de concurs 721

M-am oprit din evadarea biciclistică la km 26(?), la Palatul Ghica. Nu eram pregătită pentru afundat în noroi şi zgârmat în bilele de nămol care înţepeneau bicicleta din 10 în 10 minute. DAR nu mi-a părut rău că am participat, că am avut noroi şi-n dinţi şi-n ochi, că am tras de bicicletă, că am împins în pedale cât am putut. A fost primul eveniment de genul acesta la care am participat şi am învăţat multe, atât despre mine cât şi despre biciclit. Cu siguranţă mai vreau.

La invitaţia lui George Hari (autor al fotografiei de mai sus),  am povestit pentru bicla.ro cum a fost jumătatea mea de Primă Evadare. Reproduc textul şi mai jos dar vă recomand să-l citiţi pe bicla.ro alături de mărturiile şi fotografiile altor participanţi:

Biciclistă de oraş şi mare amatoare de drumeţii, mi-am zis să le combin pe cele două şi să mă înscriu la “Prima Evadare”, că n-o fi aşa de greu. Cu o zi înainte de concurs am dat o tură de antrenament de la Căciulaţi, pe la palatul Ghica şi apoi prin pădure vreo 10 km. Soarele strălucea, noii mei ochelari îşi făceau datoria şi mă protejau de ţânţari şi alte bazdaconii, traseul era uscat şi tare plăcut, puţinele bălţi din pădure se puteau evita fără probleme. Eram entuziasmată şi de abia aşteptam să înceapă concursul.

M-am trezit la 7 şi 20, înaintea ceasului, exact ca un copil care nu poate să doarmă de fericire că pleacă în tabără. Afară întuneric şi ploaie măruntă. Am băut un ceai verde, m-am echipat şi mi-am zis că nu o să ţină mult ploaia. “N-are rost să mai car şi pelerina”.

La 9 am pornit din Pantelimon cu prietenul meu spre Aleea Privighetorilor unde ne aşteptau 1200 de biciclişti, care mai de care mai coloraţi. Ne-am aşezat la coada şirului, aşa cum am făcut şi la Bikewalk pentru că am coşmaruri cu ciclişti care se prăbuşesc ca piesele de Domino. Când s-a dat startul m-a cuprins entuziasmul şi fredonam ca o zăpăcită: “Sunt la maratooon! Sunt la maratooon!”. De pe margine tot felul de omuleţi simpatici băteau din palme, strigau “allez-allez!”, fluierau sau îţi urau noroc. Poliţiştii care închideau coloana ne încurajau şi ei din spate cu strigături şi zâmbete.

Ne-am mai adăpostit de ploaie pe sub câte un copac ca să se mai răsfireze coloana şi apoi am pornit mai cu viaţă. Cum se îngusta poteca, cum se bloca şirul pentru că mulţi se dădeau jos de pe bicicletă şi îngreunau înaintarea. Recunosc, eram destul de mulţumită de mine că reuşeam să mă deplasez prin bălţi şi noroaie. Până duminică habar n-aveam cum e să-ţi fugă spatele, faţa, bicicleta cu totul, spatele într-o direcţie, faţa în alta. Am depăşit grupul care mergea pe lângă bicicletă şi i-am dat tare până la întâlnirea cu şoseaua de centură (km 8). Maţele mele începuseră să facă scandal şi tot sperau în apariţia unui checkpoint cu banane şi ciocolată. Aviz amatorilor: mâncaţi bine dimineaţa şi luaţi-vă în ghiozdan măcar o ciocolăţică. Pedalam tot mai abitir cu gândul la bunătăţile de la Palatul Ghica şi mă împăunam când prietenu’ mă peria şi îmi spunea că dacă ţinem ritmul ăsta terminăm sigur traseul în cele maxim cinci ore prevăzute de regulament. Nu mi se părea greu. La început m-au durut încheieturile de la vibraţii dar până la urmă am reuşit să-mi ţin mâinile relaxate pe ghidon. Îmi mai tremurau genunchii la câte un derapaj dar mă redresam.

Toate bune şi frumoase până când am ajuns la stână (deja celebră în poveştile participanţilor şi responsabilă pentru multe schimbătoare distruse). Măreţul meu ritm, dar mai ales cheful şi optimismul mi-au fost date peste cap. M-am încăpăţânat să rămân pe bicicletă, crezând că asta e o mare dovadă de competenţă biciclistică. N-am înaintat prea mult că se şi strânseseră două ditamai bilele de bălegar şi pietre, suficient de mari cât să-mi blocheze ambele roţi. Aşa a început marea noroială. A debutat timid cu un beţigaş rahitic cu care încercam să-mi eliberez roţile, lanţul şi frânele. A atins apogeul la km 14, în spatele aeroportului Otopeni când deja băgam mâna direct în nămol; ba mă şi stergeam de el pe propriile-mi picioare. Cam pe aici a început greul şi s-a înteţit şi ploaia aia măruntă şi enervantă. Mulţi abandonau (până la final vreo 600), îşi aprindeau ţigări, înjurau sau dădeau cu biclele de pământ. Un băiat filma şi m-a întrebat amuzat dacă renunţăm. Am negat vehement şi am continuat să trag de Merida mea înnoroită. Săraca de ea…de obicei o laud şi o mângâi dar la Prima mea Evadare i-am înjurat cauciucul mai mare de pe faţă(atât de bun la bordurile bucureştene, atât de păcătos la afundatul în noroi amestecat cu bălegar), i-am înjurat furca bătrână care sare de 3 kg, i-am înjurat frânele îmbibate în nămol şi mi-am dorit frâne pe disc.

Până pe la km 20 am înaintat vânând fâşii de iarbă care să mă mai protejeze de scufundat, i-am dat tare ca să nu mă dezechilibrez trecând peste şleauri şi m-am oprit de minim zece ori ca să-mi deblochez roţile. N-a trecut mult şi m-a apucat plânsul pentru că nu mai reuşeam să înaintez. Mi-am dat sângele la degete încercând să scot noroiul şi-mi venea să o iau pe Merida şi să dau cu ea de pământ- am şi încercat dar cu tot noroiul ăla abia am ridicat-o. Prietenu’ s-a întors cu întăriri, m-a deznămolit şi m-a înveselit spunându-mi că mai avem 20 de minute până la check point-ul de alimentare de la Palatul Ghica. Aşa foame îmi era că nu m-am mai dat jos de pe bicicletă. Depăşeam coloane de participanţi care împingeau nervoşi la biciclete sau le cărau în spate. Împingeam în pedale cu toată puterea şi îmi tremurau toţi muşchii.

Am intrat lihnită la Palatul Ghica şi am devorat două banane fără să aud sau să văd nimic. Făcusem trei ore până acolo. Niciodată nu m-am bucurat mai mult de gustul unei banane; nici măcar când nu se găseau decât verzi-verzi şi le ţinea bunica pe sobă “să se coacă”. Cele mai bune banane pe care le-am mâncat în viaţa mea. Un organizator ne-a povestit că nu ne mai încadrăm în timp, că am mai face minim 4 ore până la Finish şi că o să ne ducă un autobuz la Snagov să vedem premierea. Îmi dorisem foarte mult să termin cursa dar m-am bucurat că am participat, că am pedalat cât am putut- pe un teren pe care nu-l mai experimentasem niciodată, că aveam noroi şi în ochi şi că m-am aflat printre cei 1200 de biciclişti care au ales să iasă la tăvăleală într-o zi aşa de mohorâtă. Totuşi 27 de km de traseu nămolos şi accidentat nu-s puţin lucru pentru o debutantă, nu?

La Snagov am mâncat paste cu brânză, am felicitat diverşi cunoscuţi şi m-am relaxat privind marea de oameni coloraţi şi înnoroiţi. În Băneasa am intrat direct la spălătorie şi am răsplătit-o pe Merida cu o baie sub presiune.

Mi-a plăcut la nebunie, am învăţat o grămadă de chestii şi de-abia aştept următoarea evadare pe care aş vrea neapărat să o duc până la capăt. Până atunci o să mă antrenez pentru că traseul va rămâne marcat. Mă bucur că am aflat că îmi place să mă umplu de noroi şi să mă dau până la epuizare. Cred că experienţa de la Prima Evadare o să-mi prindă bine şi în traficul bucureştean.