Cum a fost la Gârboavele XC 2011

Această prezentare necesită JavaScript.

„20 km- ce mare greutate? N-are cum să fie mai noroios ca la Prima Evadare„- aşa mă încurajam în drum spre Galaţi pe măsură ce se întuneca cerul. Am intrat pe drumul din Pădurea Gârboavele şi a început să toarne cu găleata. Când am văzut că urcăm şi că terenul nu e deloc plat aşa cum mă aşteptam, mai că-mi venea să renunţ.

Punctul de înscriere era plasat chiar la start, spre disperarea profesioniştilor care voiau pe bună dreptate să plece primii şi n-aveau loc de amărâţii ca noi care încercau să-şi ia numerele de concurs şi nu mai aveau loc să se întoarcă la coadă. S-a întârziat startul vreo jumătate de oră şi după ce că mi-era frică de traseu m-am trezit şi luată la mişto de nişte „binevoitori”. Un tip mă privea insistent. Când m-am uitat la el, i-a dat un cot amicului din dreapta şi i-a „şoptit”, suficient de tare încât să mă bosumflu: „Să vezi ce-o să plângă fata asta când o să vadă traseul”.

Plec aşadar la drum îngheţată de ploaie, moartă de frică şi demoralizată. „Cine m-o fi pus să mă înscriu?!  M-am dat de trei ori prin pădure, am fost la un singur concurs- şi ăla lângă Bucureşti- şi m-am trezit eu să particip la Gârboavele XC!”

Am plătit taxa de înscriere (20 de lei), mi-am prins numărul de concurs 389 pe draga mea Merida Kalahari şi am aşteptat să înceapă chinul. 400 de biciclişti din toată ţara s-au înghesuit la start. Organizatorii au insistat ca băieţii profesionişti (2 ture de 20 km) să plece primii, fetele la mijloc şi băieţii amatori (20 km), la urmă. Fricoasă, n-am plecat o dată cu fetele ci m-am infiltrat printre băieţii amatori ca să pot să pedalez lângă prietenul meu- încă nu m-am obosit să învăţ să fac singură o pană, dar până la Prima Evadare mi-am propus să învăţ şi să mă cronometrez ca să pot să mă descurc.

Am plecat de la coada plutonului gândindu-mă să nu-i încurc pe restul. Mare greşeală. Erau destui participanţi care se clătinau şi se dădeau jos de pe biclă cum vedeau puţin noroi. Ne-am pus pe depăşit şi mi-am zis în gând că la Prima Evadare o să plec de la mijloc. Noroiul era cleios şi te zgâlţâia bine dar din fericire nu te afundai prea adânc în el. Cât timp dădeai tare în pedale erai în siguranţă şi spatele bicicletei nu fugea prea rău.

Nici nu pornisem bine că mi-am dat seama că am comis două erori: mi-am uitat ochelarii si-mi intra mâzgă în ochi; am uitat să umflăm cauciucurile ca lumea. Eram sigură că o să fac pană.

Prima parte din pădure a fost o adevărată plăcere. Depăşeam şi chiuiam mândră „loc-loc” de mai că-mi părea rău că nu m-am înscris la tura profesioniştilor (40 de km). Când am văzut prima coborâre mi-am dat seama că ori mă dau fără să mă mai gândesc, ori mă opresc şi plec acasă. Cum sunt o combinaţie nefericită de om foarte fricos dar şi ambiţios/orgolios, aş fi murit de ruşine dacă ar fi trebuit să renunţ. Am strâns tare ghidonul (prea tare, încă mă dor încheieturile) şi mi-am dat drumul la vale. Bicla patina în toate părţile dar, din fericire, mi-a plăcut şi m-am hotărât că trebuie să termin tura de 20 km într-un timp rezonabil. Îmi setasem 2:30 şi încă nu dădusem nas în nas nici cu ditamai pantele de urcat, nici cu penele.

Mă mai opream să scot noroiul strâns sub formă de bilă în frâna spate, mai deblocam lanţul, mai scuturam bicla cu totul, dar eram optimistă. Când mi-era lumea mai dragă, cauciucul de pe faţă s-a înmuiat. N-am schimbat camera ci l-am resuscitat (a se citi l-a resuscitat) cu câteva pompe. Până şi-a revenit, mă depăşiseră o mulţime de oameni. N-aş fi crezut că sunt o fire competitivă dar, recunosc, de-abia aşteptam să mă urc în şa şi să-i dau tare ca să recuperez timpul pierdut.

Am pornit cu avânt şi am dat de Panta Iadului- o urcare lungă în care te scufundai până la glezne în mocirlă roşiatică. Dă-i şi împinge la bicicleta mai grea ca niciodată, cu adidaşii îmbibaţi în lut lipicios. O „plăcere”. Când am ajuns în vârf, am am întrezărit o coborâre în trepte şi o nouă pantă. Era clar. Gârboavele XC se dovedea o probă de împins bicla la deal şi de rânjit fericit la vale.

În vârful dealului prietenul meu a făcut pană şi am pierdut vreo 15 minute. Am coborât în viteză şi ne-am pus iar pe depăşit. Era o plăcere să intri în pădure şi să te angajezi în coborârile pe poteca îngustă. Mi-am decuplat frâna faţă ca să nu mai strâng kg de noroi cu ea.

Nu-mi venea să cred că stau în picioare şi controlez bicla numai din frâna spate sau că nu mă mai sperii de fiecare rădăcină care m-ar putea dezechilibra. Din păcate, după adrenalina coborârii urma o altă probă de împins la deal, prin mâzgă.

Am depăşit o familie cu doi copii care parcă mi-au dat aripi când mi-au strigat „succes”. Îi admir mult pe părinţii care îşi scot copiii în aer liber şi îi lasă să se înnoroiască şi să cadă după bunul plac.

Pe la km 8, cauciucul meu de pe spate n-a mai suportat şi a cedat fix într-o porţiune de platou unde vântul mătura tot ce-i ieşea în cale. Concurenţi cu camere sparte legate de gât ne depăşeau amuzându-se de ghinionul pe care îl avem sau înjurând salcâmii din zonă.

În timp ce eu mă îndopam cu apă, ciocolată şi banane, profesioniştii care concurau la 40 de km, îşi începuseră a doua tură şi ne depăşeau în viteză. Nu se opreau deloc, doar strigau „apă” şi voluntarele le întindeau din mers câte o sticlă. Pedalau cu atâta forţă încât le auzeam bicicletele huruind de la distanţă şi ştiam că trebuie să le fac loc, fără să mai întorc capul.

După punctul de alimentare a urmat o coborâre frumoasă care m-a făcut să vorbesc singură şi să-mi spun „Nu cădeaaaa”, spre dezamăgirea fotografilor plasaţi strategic. Am fost totuşi gata de o ditamai trânta, cu vreo 5 km înainte de final. Coboram în viteză şi  frâna spate se cam înnecase cu noroi. În faţa mea, un băiat mergea pe lângă biclă. Am strigat panicată „loc” şi bietul om s-a dat la o parte. De teamă să nu intru în el, am tras stânga şi m-am oprit într-un tufiş ţepos.  „Ca-n filmele cu proşti! Eu ţip loc şi tot eu intru în boscheţi”. Măcar l-am făcut pe el să râdă.

Mi-a plăcut foarte mult că fotografii şi voluntarii de pe traseu care se asigurau că nu scurtezi fraudulos, erau foarte amabili şi te încurajau zâmbitori. „Hai că mai ai puţin. Bagă tare! Bravo”.

Organizatorii cred că s-au amuzat mult când au ales traseul. Cum vedeai drumul asfaltat şi credeai că te apropii de final, cum îţi răsărea în cale o panglică albă care te îndesa înapoi în pădure. La un moment dat mi s-a părut că îl depăşesc şi pe tipul care a râs de mine la start. Cred totuşi că oboseala îmi juca feste sau că mintea mea îşi dorea foarte mult să-l fi lăsat în urmă.

Am trecut de Finish la un ruşinos 15:10, consolându-mă cu gândul că măcar n-am abandonat. Când am ajuns în Bucureşti, ce să văd pe net? Un clasament provizoriu care zice că am ocupat locul 10 la amatori feminin (din 17 care au terminat) şi locul 5 la categoria sub 25 de ani.

La anu, dacă nu mai plouă torenţial şi mă feresc de pene, îmi propun să termin cursa în maximum 2 ore şi jumătate. Când te uiţi la supereroii care urcă pe podium n-ai cum să nu-ţi doreşti să fii şi tu mai bun.

Felicitări organizatorilor pentru marcarea excelentă a traseului (dacă eu n-am avut dubii deloc, cred că era imposibil ca cineva să se rătăcească), şi la mai multe! Sper să se ţină de cuvânt şi să-mi trimită tricoul prin poştă (când m-am înscris eu, rămăseseră fără). Felicitări  câştigătorilor!

Mi-a plăcut mult şi categoric aş vrea să-l parcurg şi pe uscat.

Mai multe poveşti gârbovene găsiţi la Biciclistul care a făcut o sinteză şi o serie de poze drăguţe. Şi la Bogdan Antohe care a terminat în prima jumătate a clasamentului deşi s-a luptat cu 4 pene.

9 thoughts on “Cum a fost la Gârboavele XC 2011

  1. Pingback: Impresii de pe bloguri despre Gârboavele XC 2011 | Biciclistul.ro

  2. Gârboavele este un circuit destul de greu, mai ales anul asta punand la socoteala si faptul ca vremea si terenul au fost de asa natura incat au facut destul de dificila parcurgerea lui…orocum tot respectul „Zapacito”!

    Apreciază

  3. Wow,tare rau articolul.
    Nu mai retin daca cu tine / voi (tu si un baiat) – m-am intalnit de 2 ori pe traseu…..voi lucrand de zor la o pana🙂
    Oricum,felicitari pt performanta de a participa & having a good time , asta conteaza pana la urma !

    Apreciază

  4. Traseul de la Garboavele e un traseu deosebit de frumos. Cu conditia sa nu ploua!🙂 Nimeni nu banuia ca langa Galati exista atatea dealuri. Culmea, dintre cei din echipa cu care am concurat, erau vreo 3 din Galati. Toti se jurau ca dealul maxim e cam ca cel de la Academia Militara🙂
    Ne vedem pe Prima Evadare. Sa vezi acolo calcare in picioare! Momentan traseul e ok. Dar daca ploua inainte de cursa, iar o sa fie macel. Nu vreau sa imi aduc aminte prin ce am trecut anul trecut😀

    Apreciază

  5. Pingback: Planuri de călătorie pentru 2011 | Zăpăcita

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s