DoR de primăvară (I)

Pentru că se fac doi ani de DoR, mi-am zis să iau o pauză din bucătăreala tradiţională şi să vă povestesc cum am scris la Decât o Revistă. În episodul următor o să vă povestesc şi ce altceva mai găsiţi în DoR 5 (super texte!). Aflaţi aici de unde puteţi să cumpăraţi minunăţia.

Am mângâiat revista şi am purtat-o peste tot. Mi-era ruşine să strig în gura mare „am scris şi eu aici!” dar zâmbeam numai la gândul că între coperţile cu Ana Ularu, lângă nişte super poveşti, se află şi două materiale pe care le-am semnat.

Ideea cu „Recuperatorul” mi-a venit în septembrie, la ziua unei prietene. Atunci am aflat cu ce se ocupă Alex şi mi s-a părut foarte interesant. Nu ştiam cum ar trebui scris despre meseria asta, dar mi se părea o poveste importantă de spus pentru că vorbea fix despre cum românii s-au îndatorat fără să se gândească, sau fără să le pese, că va veni o zi în care nu vor mai putea să-şi plătească ratele la credite. Ca să fiu sigură că ideea asta nu e doar în capul meu, am studiat o mulţime de statistici de la BNR care listau datornicii şi am văzut creşterea uriaşă  a numărului lor începând cu 2009. Ba, am mai căutat şi cifrele de afaceri ale celor mai importante societăţi de recuperări şi am văzut ceea ce doar intuiam: o creştere majoră, după declanşarea crizei economice.

I-am propus lui Cristi Lupşa subiectul în noiembrie 2010. În decembrie am stat de vorbă cu Recuperatorul şi au rezultat vreo 20 de pagini de transcriere. L-am mai stresat la telefon cu diverse nelămuriri, am mai făcut un interviu şi m-am pus pe structurat. Lavinia Gliga m-a editat şi m-a ajutat să nu mă pierd în detalii, să explic noţiunile prea tehnice şi mi-a sugerat tot timpul să-l mai întreb pe Alex câte ceva, ca să fim siguri că am înţeles totul cum trebuie.

Primul draft a avut 3760 de cuvinte şi a reprezentat mai degrabă transcrierea ordonată pe căprării. Al doilea draft a avut vreo 3000 dar începea să sune ca o confesiune a Recuperatorului. Lavinia mi-a sugerat să folosim o voce din off care să explice cum funcţionează societăţile de recuperări, cum se cumpără datoriile, cum e cu dosarele prescrise. Mi se pare că a funcţionat foarte bine sugestia asta şi că povestea devine mai clară aşa. Acum trebuia doar să renunţ la o mulţime de anecdote care îmi plăceau şi să le aleg pe cele mai puternice, pe cele mai relevante pentru poveste. La al treilea draft am ajuns la 2344 de cuvinte  şi i l-am trimis Recuperatorului ca să mă asigur că îşi recunoaşte povestea şi vorbele, ca să verific dacă se regăseşte în text sau nu. Asta se întâmpla în februarie.

Aveam emoţii dar eram destul de sigură că textul va fi interesant. De fiecare dată când îmi vine să povestesc în stânga şi în dreapta despre ce scriu, pentru mine înseamnă că un grăunte de poveste e acolo. Veronica Solomon i-a făcut textului o ilustraţie foarte reuşită. Singura temere cu care rămân este ca Recuperatorul să nu fie perceput greşit. Eu l-am găsit simpatic, pasionat de oameni, perseverent şi foarte răbdător- nu ştiu dacă asta se vede din text.

Mai greu a fost însă cu mini-eseul din actualizator, cel mai greu lucru pe care l-am scris. Când Cristi Lupşa mi-a spus că DoR-ul de primăvară va avea ca temă „Metamorfoza” şi mi-a sugerat să scriu despre transformarea din versurile Iris, am cam îngheţat. Pe hârtie lucrurile se potriveau. Părea un subiect numai bun de actualizator. Cum faci însă să treci peste condiţia de fan? Mai exact, cum faci să scrii mini-eseul ca un fan ce eşti, fără să te perpeleşti noaptea că îţi trădezi formaţia cea mai dragă şi mai iubită? M-am aruncat cu capul înainte, am scris ce-mi stătea pe suflet şi am aşteptat editul lui Gabi Dobre.

La lansarea de pe 26 martie, când am văzut textul „Iris religios” şi liustraţia lui Arpad „Arpi” Rezi, îmi venea să mă pun pe plâns. Dacă textul nu ar fi avut numele meu, acolo sub titlu, aş fi vrut să-i zic vreo două autorului şi să-l trag la răspundere. Ok, versurile astea noi sunt cam ciudate, dar cum îţi permiţi să scrii ceva rău de Iris?! „Ce ştii tu despre muzică sau despre Iris, băi nene?!”- aşa i-aş fi zis, cum am făcut-o de atâtea ori când am simţit nevoia să-i apăr.

Am încercat să mă conving că băieţii de la Iris au simţul umorului şi că dacă vor vedea vreodată revista, nu mă vor urî, sau măcar nu vor avea habar cine a scris. Până la urmă n-am făcut ceva atât de rău, nu? Am povestit doar ce-au însemnat versurile Iris pentru mine la 11 ani când „m-am apucat de ei”, cum era la concerte şi cum am primit albumul „12 porţi”. Am zis că „nu simt nevoia de a scoate tot ce-i mai bun din mine pentru viaţa de apoi” şi că „aştept ca playlistul să redevină laic”. Sunt doar nişte versuri. Muzical şi energic, băieţii stau foarte bine.

Şi totuşi, de fiecare dată când mă uit la ilustraţia textului mă apucă teama că la un viitor concert, cineva din Iris mă va privi dezamăgit. Sunt nebună, nu?🙂

În „DoR de primăvară II” o să vă povestesc  de ce trebuie să vă luaţi revista şi să citiţi nişte texte deosebite.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s