Nu am amintiri prea multe din Iunie 1990. Ştiu că mama era o puştoaică de 21 de ani cu părul lung, că eu aveam aproape 3 ani şi că mergeam împreună să ascultăm muzică, să ne întâlnim cu lumea, să fim liberi în Piaţa Universităţii. Astăzi Cristian Paţurcă, autorul Imnului Golanilor ar fi împlinit 48 de ani.
Nu-mi amintesc muzica. Doar o îmbulzeală vagă şi fuga. Nu am imagini cu vreun miner, doar câteva voci panicate care anunţau venirea lor.
Îmi amintesc însă cum, câteva luni mai târziu, săream în pat şi răcneam „Jos Ceauşescu” şi „Vivat Golaniada”, ascultând la pick-up „Cântecele Golanilor„. Discul ăla cu copertă neagră mi-a dat fiori de când mă ştiu. Îngheţam când auzeam împuşcăturile, vocea disperată „Gata! Nu mai trageţi! Gata!” sau strigătul „Ucigaşii!”
Am fost un copil foarte fricos. La televizor vedeam haos şi imagini monstruoase cu cadavre şi mă temeam că într-o noapte o să mă prindă fantoma lui Ceauşescu sau că de fapt nici n-a murit şi se ascunde în pivniţa bunicilor, gata să mă înhaţe.
Nu eram la şcoală când stăteam singură în cameră, ascultam versurile şi mă gândeam că sigur comunismul se va întoarce şi că va fi numai vina celor cu „taţii laşi”. Sau şi mai rău, îmi lăsam mintea să fabuleze şi mă gândeam cum ar fi fost dacă, atunci când tata s-a întins în faţa unui TAB, l-aş fi pierdut. Mă imaginam aruncându-le comuniştilor pensia în faţă şi conducând un protest pentru a înceta mascarada cu pensiile de revoluţionari (idee împrumutată desigur din ce auzeam şi eu în jur de la ai mei şi de la prietenii lor). Evident, eram influenţată de televizor, de discuţiile din casă şi de legendele cu haiduci pe care le devoram.
„Dragul mamii, dragul mamii,
Tot e bine că vin banii
Să poţi creşte, copilaş
Printre cei cu taţii laşi
Printre cei cu taţii laşi!
D’aia au murit golanii
Să ne aducă poşta banii„
Chiar dacă anii au trecut, „Cântecele Golanilor” m-au impresionat atât de mult atunci încât şi astăzi când le aud mă apucă lacrimile şi furia împotriva celor care au creat poporul subteran de nibelungi. De-asta îmi vine să ţip ca la 3 ani când văd oameni care, mânaţi de ura împotriva actualului regim, au ajuns să îi ia apărarea lui Ion Iliescu.
„Doamne cât o să mai minţi,
Copilaşii prin părinţi?
Doamne cât o să mai ţii,
Ucigaşii de copii
Şi părinţii lor cei vii?”
Cântecele astea nu ar trebui uitate pentru că poartă în ele ura, curajul, frica şi speranţa unor generaţii. Am vizitat Muzeul Comunismului din Praga. Nu era spectaculos, dar imaginile din 1968 şi din 1989 te sfredeleau. Muzica era şi ea de un real impact.
Mi-aş dori un muzeu care să spună poveştile astea triste.
Mi-aş dori un muzeu interactiv, cu interviuri cu golani, revoluţionari cu pensie, mineri, taţi laşi, politicieni, jurnalişti străini (…). Aş lucra gratis pentru cauza asta.
Aş vrea să avem cel mai tare muzeu al comunismului, amenajat chiar în monstruoasa Casă a Poporului.
Aş vrea să nu mai uităm.
Zăpăcita 
Asa este! Ar trebui sa scriem si noi istoria, istoria noastra vazuta prin ochii celor care au participat direct la tot ceea ce s a intamplat. Chinul indurat in anii comunismului, frica dusa pana in pragul nebuniei pana la „fie ce o fi…mai rau de atat ce poate fi?” din zilele revolutiei. Istoricii sunt platiti sa scrie ceea ce se vrea sa ramana nicidecum ceea ce a fost cu adevarat.
ApreciazăApreciază
Si eu as dori un muzeu al comunismului, un muzeu care sa ne aminteasca de monstrii si de vremurile tulburi in care bunicii nostrii erau luati pe sus noaptea si dusi de volgile negre in beciurile securitatii. As dori un muzeu in care sa fie proiectate imagini de la Km 0, imagini si filmarile cu minerii care intrau in Bucuresti la cererea tatucului si distrugeau iremediabil orice speranta in democratie.
ApreciazăApreciază
Pingback: 21 decembrie 2013 | Zăpăcita
Pingback: Ana Maria Ciobanu – „momentul ăla în care știi că n-ai renunțat e plin de endorfine”