Impresii din 13-14 ianuarie

VINERI 13

Vineri la 19:00 aveam bilete la “Vizita bătrânei doamne”. Cu o zi în urmă în Târgu Mureş se mărşăluise în semn de susţinere pentru Raed Arafat. Îmi doream de mult să ies în stradă împotriva asumărilor de răspundere, împotriva dezbaterilor inexistente, a societăţii civile amuţite şi a parlamentului intrat în şomaj. La 18:00 am ajuns în faţa Teatrului Naţional.

La 18:00 era plin de pensionari care te trăgeau de mânecă şi te întrebau “sunteţi studentă? De ce nu ieşiţi mai mulţi?”. De parcă studenţii stau într-o unitate şi aşteaptă semnalul pentru a genera revoluţia. Se scanda mult “Jos Băsescu” dar şi “Bucureşti, unde eşti?” şi “Să vină studenţii“.

La 18:00 nu-ţi dădeai seama care tabără era mai numeroasă a protestatarilor, a jurnaliştilor sau a jandarmilor. Se striga ceva dar nu înţelegeam prea bine aşa că am întrebat-o pe o doamnă în vârstă cu mănuşi de piele, parfumată şi coafată: “-Ce strigă? Băsescu tractoristu?!” “- Nu domnişoară. Băsescu alcoolistu. Eu ştiu pentru că am lucrat în ministerul transporturilor şi vă garantez că e un beţiv de primă mână”.

Pe la 18:30 în mulţime a apărut Dan Diaconescu şi singurii tineri de pe acolo au început să huiduie şi să-i strige “Nu-i protestul tău!” “Diaconescu pleacă acasă“. O doamnă cu haină de blană m-a privit scârbită şi mi-a spus: “Popor de caco! Ce v-a făcut Diaconescu?”.

Se aplauda când treceau ambulanţele SMURD, se scanda “Arafat, român adevărat” dar şi odioasele “unu mic şi unu chior şi-au bătut joc de popor” sau “ieşi afară, javră ordinară”.

La 18:45 m-am trezit luată de mână. Erau bunicii mei care veniseră să strige şi ei un “jos băsescu” cu multă poftă. Mi-au povestit că Tătucul a declarat că o să retragă proiectul legii. Ne-am bucurat că au ieşit totuşi câteva sute de oameni în stradă şi că “le-au dat o palmă”. Habar n-aveam că a doua zi urma să ne luăm la palme singuri.

La 19 am intrat la teatru şi am aflat abia la 23:30 că lumea s-a dus la Cotroceni.

Sâmbătă, 14

La prânz, aceleaşi zeci de feţe cu aceleaşi pancarte strigau “jos Băsescu” în faţa camerelor. Crucea cu “Băsescu egal Ceauşescu” era tot acolo (în noaptea precedentă o văzusem în studio la OTV). PSD a făcut o mare greşeală aducând pancartele roşii cu “Jos hoţia”.  Eram pregătită să strig “JOS USL!”

La 14:30 se strigă “Jos dictatura”, “Jos criminalul” şi “Libertate“. Încerc să-i întreb pe bătrânii care mă înghesuie, ce soi de libertate cer şi în ce constă dictatura dar singurul punct comun pe care îl au în discurs este sărăcia. Pe ei îi înţeleg, trişti sunt puţinii tineri care cer şi ei “moarte dictatorului“. Oricât de mult aş vrea să protestez, nu pot să cer “libertate”.

Plec din mijlocul pensionarilor şi caut oameni mai de vârsta mea. Dau în sfârşit de câţiva puşti pletoşi care cântă frumos. Mă uit mai bine la bannerele înşirate cu “jos masoneria“, la steagurile cu simbolul Noii Drepte şi-mi iau câmpii şi de acolo. O fostă colegă de facultate se uită uimită în jur şi-mi povesteşte că a fost la protestele din Madrid unde oamenii cântau, dansau şi se bucurau de forţa lor. Aici vede “numai ură”, “jos ăla”, “sus ăla”. Pleacă dezamăgită.

Scandăm “Jos Băsescu” până ne plictisim şi pe la 15:30 are cineva ideea geniala “Să mergem la Cotroceni“. În fruntea coloanei sunt doi pletoşi şi un tip cu scaun cu rotile care flutură un steag.  Merg în spatele lor şi nu înţeleg de ce nu coboară prin pasaj ci se îndreaptă spre bulevardul Carol. Vor să oprească circulaţia. Jandarmii sunt vigilenţi şi trag dubele în calea coloanei. Coboară ameninţători şi împing mulţimea înapoi spre piaţă. Liderii insistă dar sunt convinşi paşnic să rămână aici “unde nu le face nimeni nimic”.  ”Strigaţi ce vreţi dar nu opriţi circulaţia, înţelegeţi-mă şi pe mine vă rog eu frumos“, se precipită un jandarm.

Câţiva protestatari coboară prin pasaj şi aşteaptă mulţimea pe partea cu Universitatea. Un băiat cu o pancartă a luat-o deja la picior spre Cotroceni. Un nene mai în vârstă aleargă după el, îl trage de braţ violent şi zibară “Tu nu vezi că n-ai pe nimeni în urmă? Unde te duci? Stai dreacu aici şi adună lumea!”.

La fântână se tot strâng oameni care privesc curioşi spre TNB. Mulţimea le strigă furioasă “Traversaţi! Nu staţi şi vă uitaţi“. Lângă mine s-a aşezat un tip la vreo 28-30 de ani. Părea normal la început dar acum vorbeşte singur pe un ton apocaliptic “Asta e seara!”, “Încă puţin băieţi”, “Irlandezi vă vreau”, “Azi suntem irlandezi” , “IRA!”.

Pe gardul din dreptul trotuarului de la fântână s-a urcat un puşti care ne face semne cu o geacă portocalie. Îl vedem cum scandează şi cum incită lumea din jurul lui. În vreo 40 de minute reuşeşte să umple trotuarul şi să adune o mică mulţime. De la TNB se strigă “unitate”. E frig, bem ceai cumpărat din pasaj şi dialogăm cu lumea. Unul dintre cele mai frumoase lucruri la un protest este pofta de comunicare a celor din jurul tău. Dezbatem, propunem, ne contrazicem sau ne strângem mâinile. Nu toată lumea e plină de ură aşa cum crezusem şi eu la prânz. Mulţi zâmbesc şi se felicită că s-au trezit şi s-au hotărât să facă ceva.

Iarăşi “la Cotroceni”

O dată cu înserarea se scandează iar “la Cotroceni“. Un domn mai în vârstă strigă cu glas ascuţit “E diversiune. Rămâneţi pe loc“. Doi băieţi încep şi ei “Piaţa e simbolul! Piaţa e simbolul! Nu plecăm! Nu plecăm!”. Prea târziu.

Ne împingem spre cordonul de jandarmi. Nu ne lasă să trecem. Ne ţinem de mâini şi mă tem că vor folosi forţa dacă o să încercăm să ajungem în stradă. Unii strigă “şi voi aveţi copii “. Jandarmii se dau la o parte şi mulţimea chiuie de fericire blocând circulaţia.

Mă plimb şi eu prin intersecţie şi mă aştept din clipă în clipă să mă ridice cineva de subţiori şi să mă azvârle de acolo. Mulţimea vrea să porneasca spre Cotroceni dar cordonul blochează ieşirea din intersecţie. După câteva minute jandarmii se aliniază pe lateral, blochează prima bandă de circulaţie pe Bulevardul Elisabeta şi pornim victorioşi “la Cotroceni”. Ne tot uităm în urmă şi parcă suntem prea puţini. Nu au lăsat pe toată lumea să plece.  Cei din faţă sunt fericiţi şi cântă “Cinste lor! Cinste jandarmilor!”

Se dau telefoane pe la părinţi. “Mamă, te uiţi la TV? Ce e in piaţă? Mai e lume?”.  Apar zvonuri:  ”300 de oameni blocaţi la Universitate“, “cei rămaşi se îmbrânesc cu jandarmii“, “violenţe“. Ideea de a reveni în piaţă încolţeşte încă de pe drum. Câţiva circulă prin convoi şi ne spun conspirativ, fără să ne audă jandarmii ( 1 la 3 protestatari), “ne-au păcălit să plecăm ca să ne împuţineze şi să golească mai uşor piaţa. Trebuie să ne întoarcem. Colindăm puţin la Cotroceni şi mergem înapoi“.

Zbierăm la cei ieşiţi la balcoane “Nu staţi la balcoane, că muriţi de foame” şi “Ieşiţi din casă, dacă vă pasă“. Strigăm la cei din mijloacele de transport “Veniţi cu noi! Veniţi cu noi!” şi aplaudăm de fiecare dată când ni se mai alătură cineva.

La Cotroceni ne aşteaptă alţi jandarmi. Mulţimea strigă “ieşi afară, javră ordinară!”. Nu pot să strig asta deşi nu l-am votat, spre deosebire de muţi din jurul meu care recunosc amărâţi că l-au susţinut şi în 2007 şi în 2010. Strig şi eu “baia de mulţime o să-ţi facă bine” pentru că mă amuză. În faţă se aude o bubuitură puternică şi se vede o lumină. Ţipăm şi ne strângem unul într-altul. N-am mai trăit până acum o sperietură pe care s-o împart cu atâţia oameni şi care să fie atât de puternică senzorial. A fost o tresărire colectivă. Băieţii cu petarde erau deja printre noi.

Cineva strigă că Băsescu e la Brasov şi că stăm degeaba. Alţii ţipă “rămâneţi pe loc”. Pornim înapoi spre Piaţă şi ne înmulţim pe măsură ce ni se alătură lumea.

Mămici cu copii ne fac cu mâna de la geamuri. Bătrânii deschid ferestrele şi aplaudă. Trecem pe lângă shaorma ieftină de la Kogălniceanu şi strigăm la cei de la coadă “Lăsaţi shaorma! Veniţi cu noi!”. Din Cişmigiu apare un tip clătinându-se şi ne înjură că nu rezolvăm nimic. Vreo doi vor să sară la el şi-l ameninţă. Alţii îl gonesc cu ton superior: “Prietene, du-te şi dă-te cu patinele şi lasă-ne”.  Jandarmul din zona noastră îl roagă să părăsească coloana. Cu toţii strigăm către cei din spate: “Nu-l băgaţi în seamă“, “Fără violenţă“, “Ne provoacă“. Îi apostrofăm pe cei care nu respectă indicaţia jandarmilor de a rămâne pe o singură bandă. Nimeni nu pare să vrea să creeze probleme. Băiatul care a mobilizat mulţimea de la Fântână face roata.

La o trecere încep să sară sticle de apă minerală prin aer. Suntem asediaţi, ţipăm “nu mai aruncaţi” şi apoi o femeie piţigăiată reuşeşte să informeze convoiul “e apă copii“. “Copiii” o adună de pe jos şi se întreabă între ei “ia vezi mă, e sigiliată?”.

Unii cântă “Chiorul şi cu târfa lui să se ducă dracului” sau “Udrea, ieşi de sub birou!”. Jandarmul din stânga mea pufneşte în râs. Pe măsură ce ne apropiem de Piaţă, dăm telefoane la cei rămaşi acolo ca să aflăm ce ne aşteaptă.

Înapoi “la Universitate!”

În faţa noastră e un cordon care nu ne lasă să intrăm în intersecţie. În spatele nostru (spre Elisabeta), jandarmii, o ambulanţă SMURD şi scutieri. Mare parte din convoi trece pe trotuar, atrasă de unul care strigă disperat “La Fântână! Acolo e treaba! La Fântână!”. Bariera de jandarmi se apropie de noi lent şi ameninţător. Am rămas mai mult tineri care nu înţeleg ce-i cu desfăşurarea asta de forţe. Câţiva se pun pe jos în faţa SMURD-ului. Mă pun şi eu. În faţa mea un nene îşi pune un copil în cârcă şi urlă că nu pleacă. Îl cam bruschează şi băieţelul pare speriat. O fată mă întreabă “Pentru ce ne-au prins la mijloc?N-am făcut nimic”.  Se strigă “Jandarmeria apără hoţia”.

Cordoanele ne împing spre trotuar şi “nenii” cu veste albastre ne filmează .  Toţi îşi pun fularele sau steagurile pe faţă ca să nu fie identificaţi. Dinspre fântână zboară tot mai multe petarde şi se zvoneşte că “vin galeriile”.

Nu am participat la ciocnirile violente cu pietre şi petarde. Nu mai avea rost. Ocupasem o dată piaţa şi oprisem circulaţia, mărşăluisem prin oraş, atrăsesem atenţia. Treaba se împuţea şi lumea scanda “singura soluţie, înc-o revoluţie”.  Nici nu cred că e relevant dacă personajele agresive făceau parte sau nu din galeria vreunei echipe. Pe unii îi recunoşteai după cum cântau, alţii s-au regăsit în felul lor de a se manifesta şi i-au urmat.

Evacuarea

Am revenit la TNB la 23:00. Petardele încă mai ţiuiau, pavelele se împuţinaseră , câţiva protestatari se afumaseră bine şi jandarmeria se pregătea de curăţenie.

O femeie blondă cupărul prins în vârful capului urlă la cei care stau pe trepte. “Publicul acasă! Dacă nu strigaţi, plecaţi acasă“. Mă mănâncă în fund şi strig “lăsaţi-i în pace că sunt mai valoroşi decât deştepţii care cer libertate. Important e că au ieşit din casă”. “Da să strige domnule, să-l dăm jos pe tiran, pe criminal” vine replica.

Femeia e tot mai agitată. “Hai să facem Hora Unirii! Nu vreţi, a? Să vă fută Băsescu atunci şi-n cur şi-n gură!”. Găseşte câţiva aiuriţi care încing hora cu ea. Un tânăr se îndepărtează şi o huiduie “ Bine că nu faci pinguinu!”. O televiziune o întreabă de ce a ieşit în stradă. Atât aştepta: “Ne-au închis fabriciiiiile! Nu mai avem unde să muncim! Murim de foame! Nu mai putem să trăiiiim!”.

Jandarmii blochează accesul spre bd. Magheru şi se regrupează. Sunt pregătiţi să evacueze piaţa. Isterica dispare în mulţime. “Acţiunea dumneavoastră este ilegală. Vă rugăm părăsiţi piaţa, vom folosi forţa“. Am îngheţat când am auzit vocea metalizată de portavoce şi n-am ştiut dacă să stau să văd ce înseamnă “vom folosi forţa” sau să fug?

Jandarmii vin grupaţi spre noi. Unii rămân pe loc şi încearcă să le spună “admir teatrul, e o ţară liberă”, “lasă-mă să mă plimb”, ” e spaţiu public!”. O fată se aude ţipând “băi ăştia nu glumesc! Ţi se pare că glumesc? Hai să plecăm nu fi cretin!”.  Merg pe iarba de la TNB şi încerc să văd ce se întâmplă spre Magheru. Jandarmii înaintează ca tancul, unul îmi pune mâna pe umăr şi-mi spune să merg fără să mă opresc şi nu o să se întâmple nimic. “Mergeţi acasă, vă odihniţi şi mai veniţi mâine”- jandarmul meu are un ton liniştitor, părintesc. Cei care se opun sunt împinşi sau chiar săltaţi. Se aude “nu mai împingeţi femeile”.

Forţele de ordine ne conduc până pe bulevardul Carol. Un băiat le strigă “spuneţi-le colegilor că nu toţi suntem violenţi”.

În dreptul Teatrului Mic, un tip se apropie de cordon şi strigă “Aveţi tupeu să ne batem parte-n parte dacă vă daţi jos alea?”. Un jandarm masiv se desprinde din cordon , vine după el şi tună “Hai mă să ne batem!”. Băiatul cu glugă şi fular fuge râzând şi se urcă într-un autobuz de noapte.

***

Nu sunt un vierme nevrotic.

Nu m-au scos televiziunile din casă.

Nu vreau USL.

Îmi doream doar ca generaţia asta a noastră să nu mai fie pasivă şi păcălită cu greţosul “pe mine nu mă afectează”. În nici un caz nu-mi doream vocea caterincilor ieftine sau a comuniştilor de vârsta mea care se întreabă “în ţara asta nu mai munceşte nimeni?”,  ca şi cum vineri sau sâmbătă seara toţi trebuia să fim în fabrici şi uzine- pardon, în cubical-uri luminate de neoane.

Între timp am cam amuţit. După violenţele absurde, ieri nu mi-a mai venit să strig. Am preferat să dialoghez cu lumea din piaţă, inclusiv cu cei care ştiau că “vin galeriile” şi cu cei care au aruncat cu molotovuri. Unul dintre ei, absolvent de facultate, era convins că ne-ar fi mai bine în comunism şi că e nasol să trăieşti cu şapte sute de mii pe săptămână- “bani de club de la mama”.

“Ich Clown”- si eu

Frăţioare, am fost aseară în Fabrica, frăţioare, la “Ich Clown” şi mi-a plăcut tare. 

Acum câteva zile citisem despre “Scrie despre tine“- atelier de dramaturgie şi dezvoltare personală, bazat pe poveşti şi experienţe reale. Suna interesant şi m-am întrebat cum ar putea să arate o piesă construită din experienţe personale. “Ich Clown” mi-a depăşit aşteptările, probabil şi pentru că ich clown also.

Sorin Poamă a modelat animale din baloane în Berlin şi Londra. Vera Ion a stat într-un campus londonez şi a experimentat petrecerile multiculturale şi “libere” (la care se ascund sau se dezvăluie făţiş mulţi rasişti şi multe ale prejudecăţi). Cei doi au construit un spectacol contemporan cu personaje complexe care îţi rămân în suflet.

Documentarea poveştilor s-a simţit imediat din firescul personajelor şi al replicilor. Nimic tras din păr,  nimic pus special ca şocheze, tot ce-am văzut au fost bucăţi din personaje reale. Cred că aş putea să bag mâna în foc că există o anecdotă reală şi pentru scena cu laba

Andrei Şerban (William) reuşeşte să aducă pe scenă fragmente dintr-un tip de personaj pe care l-am întâlnit cu toţii. Tipul ăla care găteşte, face curat, pune termopane şi vrea să se facă util cu orice preţ. Simpatic, cu o poveste tristă de viaţă, William îşi dezvăluie ego-ul uriaş şi fixurile abia pe străzile Berlinului, când “face vânzări” în timp de “frăţiorul” lui Adi modelează baloane pe o bancă. Te distrează cu fixurile şi te întristează cu povestea mamei  pe care o va ajuta să se opereze de cancer, chiar dacă l-a abandonat. Cunosc mulţi copii abandonaţi ajunşi adulţi care îşi ajută părinţii şi care cred că e “datoria” lor să aibă grijă de ei.

“Ich Clown” adună un snop de portrete pe care le-ai putea numi “Oameni care fug”- de ţară, de iubită, de sine, de maturizare, de familie. Cel mai amărât fugar e bietul Dragoş (Alexandru Potocean) care reuşeşte cu greu şi prea târziu să se desprindă de constrângerile familiei şi ale iubitei (interpretată enervant de bine de Ilinca Harnut care dă viaţa unei tinere cu reacţii de femeie care nu se dă în lături de la nimic pentru a-şi face un rost).

Dincolo de cât de mult mi-au plăcut naturaleţea textului şi a personajelor rămâne un gând: De ce nu? Ştiu să modelez săbii, două tipuri de câine, flori, lebede, maimuţe şi inimioare din baloane. Am pompă, am un costum de zână şi un costum de spiriduş. Iar ideea de a scrie despre cum îşi dispută “artiştii” stradali spaţiul comercial e aproape irezistibilă.

[trailer] Ich Clown from veioza arte on Vimeo.

De-abia aştept să văd şi “Refuz să cresc. Dacă puteţi face o mică donaţie“, ”povestea unei tinere regizoare de teatru care lucrează ca statuie Peter Pan în Londra”.

Jurnalism pentru adolescenţi

Din 18 ianuarie, cu mari emoţii, sunt gata să mă joc de-a spusul poveştilor adevărate alături de un grup de adolescenţi (14-18) interesaţi de jurnalism.  Atelierul de jurnalism narativ de la Fundaţia Calea Victoriei îi aşteaptă pe doritori cu şapte săptămâni în care să învăţăm împreună să ne identificăm poveştile, să le structurăm şi să le spunem exact aşa cum s-au întâmplat.

Mi-a plăcut dintotdeauna să scriu şi am ţinut jurnal încă dinainte să merg la şcoală. Recitind paginile cu scris tremurat şi cu surprize de gumă cu Luke Perry ascunse printre pagini, mi-am dat seama că eram un reporter mai bun în I-IV decât în adolescenţă.

Puneam pe hârtie toate banalităţile care mi se întâmplau, toate detaliile de care nu i-ar fi păsat nimănui şi pe care astăzi le găsesc incredibil de valoroase (cum ar fi “azi mamaie Marioara mi-a ghicit în cafea şi mi-a spus că o să am o misiune importantă în viaţă” sau “Am tăiat o chiftea în două şi i-am pus la mijloc bulion şi un chips Ruffles. A fost cel mai tare hamburger“- asta îmi aminteşte de vremea în care nu aveam cablu şi vedeam desene animate la un vecin; în desene apăreau hamburgeri aşa că mi-am confecţionat şi eu unul).

În liceu, în loc să scriu despre ce se întâmpla în jurul meu despre dramele, personajele şi culorile vârstei, dă-i şi scrie-i poezii de dragoste/scrisori de adio vreunui iubit. Dacă în locul meu ar fi fost un reporter, ar fi scos la iveală nişte poveşti foarte interesante despre băiatul de la noi din clasă care nu-şi scotea niciodată geaca, despre cum arată o zi în papucii unei Miss, despre cum e să fii în echipa de fotbal a şcolii, despre copilul care adormea tot timpul în clasă şi nimeni nu ştia că seara căra baxuri în Europa ca să strângă un ban, despre cearta unor prietene bune, despre o bătaie, despre fetele care făceau modelling, despre fata campioană la arte marţiale (…).

Poveştile sunt nesfârşite iar avantajul copiilor şi adolescenţilor este că se află chiar în mijlocul evenimentelor. E nevoie doar de permisiunea personajelor, de un editor şi de uneltele cu care structurezi şi spui o poveste.

De-aş fi ştiut din liceu ce-am aflat abia după ce am participat la cursul lui Cristi Lupşa şi anume că scrisul nu e un talent ci un meşteşug care se învaţă şi se perfecţionează în timp, aş fi avut astăzi un snop de poveşti vii şi adevărate din perioada 2002-2006.

M-am gândit că un atelier de jurnalism narativ pentru adolescenţi poate fi foarte util pentru că poveştile pe care le-am scris până acum m-au ajutat să învăţ multe lucruri despre lume şi să descopăr lucruri noi despre mine. Jurnalismul care spune poveşti şi creează experienţe poate fi o foarte bună ocazie de a te cunoaşte mai bine.

Am conceput cele şapte săptămâni de curs ca pe o modalitate, sper eu, plăcută de a-i asculta mai mult pe ceilalţi, de a ne dezvolta spiritul de observaţie şi de a scrie cu încredere despre poveştile din jurul nostru.

Până la finalul cursului, fiecare participant va scrie un eseu personal, o mini-poveste sau un mini-profil al unui personaj identificat. Exerciţiile de scris dar şi textele cursanţilor vor apărea pe un blog colectiv.

Mai multe detalii despre structura atelierelor puteţi găsi pe site-ul Şcolii de Arte & Maniere.

Cost: 320 lei

Înscrieri la adresa sam@victoriei.ro

Informaţii suplimentare la 0735 863 845

Vă aştept cu mare drag din 18 ianuarie.

Teama de avataruri

Nu scriu nici o noutate dar mă sperie întâlnirile cu avataruri. N-am descoperit apa caldă, nu am aflat ieri că s-a inventat social media. Ce să fac? Mă mai loveşte şi pe mine o angoasă din când în când. Sau o dilemă a la Sheldon  :)

Sunt mulţi oameni pe care îi citesc sau “urmăresc” şi care mi-au devenit simpatici pentru că felul lor de a scrie a ajuns într-un fel sau altul la mine. Sunt oameni pe care îi citesc la cafea. Sunt bloguri care mă inspiră. Sunt twit-uri care mă amuză. Sunt oameni care se implică în acţiuni umanitare. Sunt jurnalişti pe care îi respect şi-i citesc cu drag.

Mai văd câte un twit, câte un articol, câte un comentariu şi uneori mă gândesc “băi ce om mişto! mi-ar plăcea să stau la poveşti cu el/ ea”.

Uneori mă trezesc  tagg-uită, sau dau “attend” din proprie iniţiativă, la un eveniment oarecare şi la câteva zile constat că printre invitaţi se numărau o mulţime de oameni care îmi plac (sau şi mai grav cu care interacţionez online). Şi nu ne-am zis “bună ziua”. Nici vorbă de stat la poveşti.   Dar cel mai trist mi se pare că uneori nici măcar nu-i recunosc pe oamenii ăştia.  Suntem atât de diferiţi de ce afişăm?

Nu e enervant? Probabil  se rezolvă când eşti niţel mai băgăcios şi dacă ai recunoscut omul după poza de profil, hop! în sufletul lui. Eu nu pot. Ameţesc şi mă înverzesc instant deşi admit că aproape oricărui om i-ar plăcea să audă din când în când că e citit şi apreciat.

Sunt totuşi un om prietenos în relaţiile demarate offline. Cred că-mi lipsesc formulele de adresare adecvate acestui context social. Voi cum faceţi?!

30 de ani de Celelalte Cuvinte

Cu mulţumiri pentru Chinezu

Pe 8 decembrie Celelalte Cuvinte au oferit o lecţie de rock şi de onoare care a ţinut mai bine de trei ore.

Am descoperit Celelalte Cuvinte, aşa cum am descoperit mai toată muzica rock: scormonind prin cutia cu viniluri a părinţilor mei. Erau altceva. Erau mai duri decât Phoenix. Îţi făceau pielea de găină mai repede decât Cargo. Aveau un sound complet diferit de Iris. Şi-l aveau pe Moţu Pittiş care pentru mine la vremea aceea era Flu din Degeţica.

Zoreau însetaţii s-ajungă să bea,
Ca toti însetaţii din viaţă.
Trăgeau cu putere de cumpăna grea
Dar apa salcie şi caldă-i gonea.
Şi-ades câte unul mai tânăr pleca
Cu lacrimi de ciudă pe faţă.

Îi ascultam aşa cum îmi ascultam şi discurile cu poveşti. Nu ştiu dacă v-am mai povestit, dar pe la 6-8 ani am fost obsedată de poveştile cu haiduci. Îmi doream să-mi tai părul, să mă îmbrac în băiat şi să haiducesc Când ascultam poveştile celor de la Celelalte Cuvinte, mi-l imaginam pe Călin Pop ascuns în pădure şi cântând în timp ce-şi curăţa armele, gata să fure de la boieri )

Am ascultat vinilul cu pătrăţele colorate până l-am zgâriat de tot. Mi-e drag şi acum când mă gândesc cum stăteam jos pe covor, citind legende cu haiduci şi fredonând piesele lansate pe Celelalte Cuvinte I (1987, anul în care făceam ochi).

I-am regăsit pe Celelalte Cuvinte, altfel decât la şase ani, la Festivalul Top T de la Buzău, în 2004 la ediţia aniversară “To be a Rock and not to Roll”. N-am fost norocoasă să trăiesc poveştile pe care le-am auzist despre nebunia care se crea în Bucureşti când veneau Celelalte Cuvinte, împieliţaţi şi cu ii.

“Pe Calea Victoriei, masini claxoneaza disperat, se arunca cu pietre, se sparg vitrine, intrarea in sala Savoy este luata cu asalt, se incearca patrunderea in teatru pe scara de incendiu, locatarii blocului, scandalizati, arunca cu apa de la balcoane, se striga “Jos Iliescu”, apare politia… Ce se intampla? Ah, nimic. “Celelate Cuvinte” are concert la Savoy”.

Dar am rămas uimită la 16 ani când l-am auzit pe Călin Pop cântând cu aceeaşi voce incredibilă ca pe vinilul cu pricina. Şi apoi dă-i cu “Se lasă rău”, “Armaghdeon” şi “Ispita”.

Joi, la Sala Palatului, am avut iarăşi pielea de găină şi nu sunt cuvinte în care să exprimi firescul, modestia şi perfecţionismul aniversării Celelalte Cuvinte.

Povestea a început din prezent, cu “Oglinda“, o piesă grea de 20 de minute, în şase acte, care avea să dovedească încă o dată că aveam în faţă o formaţie care cântă în primul şi-n primul rând din plăcerea de a face muzică. Şi ce muzică!

Conceptul întoarcerii spre trecut a fost foarte bine ales iar proiecţiile reuşeau să te transpună într-o stare numai bună de absorbit muzică gândită, lucrată şi surprinzătoare. Nu mai zic de imaginile cu Moţu Pittiş care au stârnit multe lacrimi.

Celelate Cuvinte au fost de pe altă planetă joi. De pe o planetă care nu pune preţ pe superficial, o planetă care slujeşte muzica şi spiritul, o planetă pe care toată lumea spune verde-n faţă ce gândeşte.

Cu fiecare album, Leontin Iovan, Tiberiu Pop, Marcel Breazu şi Călin Pop au pus degetul pe multe răni deschise.

“Vântul vostru nu-mi ajunge/Şi copiii-l pot străpunge”

“Vine-apoi uimirea
A fi în toată firea
Ai ruşinea unor amintiri;
Astăzi se mai vad întâmplător
Şi atunci grăbiţi să pară vor
Nu mai urcă zmeie
Şi nici o scânteie
Nu se mai aprinde-n ochii lor
Nu se mai aprinde-n ochii lor”

“Cel bolnav,cel mai slab,
cel mai mic,nu-s nimic.
Cu ochii deschişi
primim uşor destinul…
Se lasă rău!
Se lasă rău!”

Toţi cei care cred că “se lasă rău” în muzica românească, ar trebui să ia o gură de aer proaspăt la un concert Celelalte Cuvinte.

Aniversarea a fost din altă lume, din alte vremuri şi cu un public desenat parcă special pentru această întâlnire. A fost cea mai frumoasă lecţie de muzică românească de anul acesta şi cel mai frumos concept de concert de pe meleagurile noastre. La cât mai mulţi ani “Celelalte Cuvinte” !

Lansare album Voodoo

This slideshow requires JavaScript.

Ţineţi minte numele astea:

Fabian Sasu – voce
Cosmin Lupu – chitară, voce
Dan (Matei) Mateescu – bass
Cristi Dumitrescu – tobe, percuții

Marţi în Silver Church a fost nebunie mare la lansarea primului album din cariera formaţiei Voodoo.

Cristi (tobe) a pus bazele Voodoo după ce l-a remarcat  pe Fabian la Şcoala Vedetelor. Feeling-ul bateristului a fost corect pentru că s-a dovedit că Fabian e făcut pentru scene mari şi ritmuri nebune.

Am fost cu ochii pe Voodoo încă de la începuturi şi mi-am spus tot timpul că o să fie mari de tot. Ştiu sigur că o să vină ziua aia în care o să mă laud că am o pană de la ei şi poze de la lansarea primului lor album. Mă bucur că s-au dus spre un album în engleză, mi se pare că sunt mult mai fireşti şi naturali aşa (chiar dacă mi-au plăcut mult şi “Evadez”,  ”Un pas” şi mai ales “Mai bine“).

Stilul alternative-metal cu influenţe rock şi faptul că băieţii sunt incredibil de fericiţi când urcă pe scenă, te fac să te mişti şi să dai din cap aproape fără să-ţi dai seama. Nu ai cum să stai pe loc la un concert Voodoo.

Aşa s-a întâmplat şi marţi în Silver Church. Tot clubul, în frunte cu Ovidiu Lipan Ţăndărică (a cărui zi de naştere era) şi cu formaţia Iris, a dat din cap şi a bătut din palme alături de Voodoo.

N-au cum să nu ajungă la mari. Dacă la începutul serii publicul se adunase timid pe lângă scenă, până la final nu mai voiau să-i lase să plece Au fost două bisuri şi s-a strigat mult “I stand alone” pentru că Fabian cântă excelent Godsmack (şi pot să pun pariu că e senzaţional şi pe Sepultura sau Pantera).

Au cântat acustic “Summer day” şi “No woman no cry” (cu Cristi Dumitrescu în premieră la voce). Au animat tot clubul cu Everybody, au reorchestrat bestial “Freaky like me” şi ne-au surprins pe toţi cu “Another day in paradise” în varianta Voodoo.

Au fost foarte emoţionaţi la final, nu se aşteptau la atâtea bisuri. N-am putut să mă abţin să nu trag cu ochiul când Nelu Dumitrescu de la Iris, cu un zâmbet uriaş pe faţă, s-a dus să-şi felicite fiul.

Le doresc să fie din ce în ce mai creativi şi să-şi consolideze stilul ăsta atât de mişto, să fie difuzaţi la radio şi TV cu “Reach for the sky” şi să aibă multe-multe concerte. Nu mai zic ce mult mi-ar plăcea să-i văd repetând şi să pot să scriu despre ei…:) (trebuie să fie minunat să poţi să scrii despre o trupă aflată la început care are toate datele să ajungă mare-mare).

Cumpăraţi albumul Voodoo (păcat că nu a fost disponibil la lansare), mergeţi la concerte şi susţineţi rockul tânăr. Garantez că o să vă cucerească de la primele acorduri.

The Power of storytelling (I)

Pe 26 noiembrie a avut loc prima conferinţă anuală de jurnalism narativ de la Bucureşti, organizată de Decât o Revistă. Cred că aveam nevoie de evenimentul asta mai mult ca oricând. Când aşa-zisul “job de om mare”  îţi ia tot aerul uiţi ceva incredibil de simplu şi de frumos: Everybody has a story. Noroc cu cei patru speakeri minunaţi: Jacqui Banaszynski, Pat Walters, Alex Tizon şi Laurie Hertzel 

Sâmbătă la ora opt fără un sfert am deschis ochii cârpiţi de somn şi m-am bombănit în gând- “ce-şi face omul cu mâna lui într-o zi de weekend”.

M-am târât să mă spăl pe dinţi şi în timp ce mă priveam dezaprobator în oglindă mi-am amintit cât de fericită am fost anul trecut după ce am ascultat-o pe Jacqui Banaszynski povestind. Am ajuns la Universitatea Româno-Americană la ora 9 şi am aflat că organizatorii erau acolo de la 7:30. Toţi erau zâmbitori şi entuziasmaţi şi aşa au rămas până la finalul de la ora 18:00 când, după ce au participat alături de noi la workshop-uri, îşi doreau să nu se termine ziua.

Keynote speeches

Laurie Hertzel ne-a vorbit pasional despre “The power of story” şi despre cum poveştile ne ajută să înţelegem mai bine vremurile în care trăim. A povestit despre  ”child brides in Ethiopia” şi despre cum “Reading is the opportunity to have a silent conversation with the great mind”.

Îndemnul ei a fost: There are stories everywhere. Go out and find them!

Pat Walters este producător la Radiolab şi are o mulţime de proiecte interesante cum ar fi Pop Up Magazine (prima revistă live din lume), Longshot Magazine (un experiment jurnalistic în 48 de ore) şi The Atavist (o revistă multimedia pentru iPad).

Vă recomand una dintre poveştile găsite şi spuse de Pat la radio, o poveste despre un  tip şi papagalul lui.

Mi-a plăcut mult abordarea lui şi sunt de acord că radioul are puterea de a spune poveşti fără să-ţi bage degetele în ochi (aşa cum se întâmplă de multe ori în cazul poveştilor filmate- mai ales la noi- dacă  ne gândim la unele întâmplări de la “În premieră” când ţi-e clar că personajele au fost puse să facă anumite gesturi de dragul camerelor). Mi-a plăcut şi dezbaterea care s-a iscat în sală- muzica folosită în poveştile de la radio manipulează ascultătorul să simtă anumite lucruri?

Alex Tizon a fost speakerul meu preferat. Nu ştiu dacă era emoţionat, sau dacă aşa arată de obicei prezentările lui. A ajuns la mine pentru că a fost în primul rând un jurnalist care ne-a vorbit despre teren şi meserie. Nu avea nevoie să fie un speaker strălucit. După discurs, la workshop ne-a întrebat cum ni s-a părut şi m-am gândit că poate nu ştia cât de specializat era publicul din sală şi nu era sigur ce gen de poveste să spună.

Şi-a început discursul cu povestea unei comunităţi izolate din Alaska şi pe măsură ce ajungea la unghiul care l-a ajutat să structureze şi să orienteze textul, a zâmbit tot mai larg.

No roads lead to Bethel. What Daniel calls a city is a dusty, disheveled conglomeration of shacks and warehouses in the middle of nowhere — nowhere being the Yukon-Kuskokwim Delta, a treeless, permanently frozen plain the size of Utah. Culturally and geologically, the delta has more in common with far-eastern Siberia than with the rest of the United States.

Ajungând la punctul culminant, zâmbea cu tot chipul şi m-am bucurat să recunosc expresia aceea de fericire pe care unii jurnalişti o au când vorbesc despre subiectele lor reuşite. Îmi plac jurnaliştii care povestesc despre anumite texte ca şi cum îţi povestesc ce minunăţii au mai făcut copiii lor.

A folosit două citate importante:

The shortest distance between a human being and truth is a story

“You have to live on the verge of tears”- that is the price you pay to be creators

Cu zâmbetul pe buze ne-a spus că, după ce a început să creadă că orice om are o poveste, lumea a devenit a lui. Şi chiar aşa părea. Nu cred că Alex Tizon e vreodată în pană de idei.

Ne-a lăsat şase sfaturi menite să “guide your work”:

1. Know your themes

Fiecare jurnalist are temele lui care îl emoţionează şi îl motivează să scormonească şi să descrie cu sufletul.

Câteva dintre temele preferate ale lui Alex Tizon sunt: Race, Identity, Conquest, Exile, Evil

2. Cultivate your senses

“Cultivate your empathy. Be the most observant in the room.”

3. Every person has a story worth telling

“Walking into a room could be a book.”

4. Boldly go where no reporter has gone before

5. Dig deep

“Emotion- that’ s where the gold is”

6. Embrace torment

Mi s-a părut foarte interesant că în timpul întrebărilor de la final, Alex Tizon se apropia tot mai mult de peretele din spate. Era ca şi cum încerca să rămână neobservat. Părea un reporter la datorie care încearcă să fie cât mai muscă. M-am gândit că poate e o deformaţie profesională.

Jacqui Banaszynski şi-a început discursul cu ideea că al doilea interviu e întotdeauna mai bun decât primul pentru că presupune o relaţie pe când cel dintâi e doar o întâlnire între un reprezentant al presei şi subiect. Apoi ne-a spus că se simte ca la al doilea interviu cu Bucureştiul:)

Vă amintiţi de dilemele mele “narative”? Jacqui mi le-a lămurit şi m-a convins că “if you don’t put your heart into journalism then you’re not doing it right” şi că e normal să plângi şi să te dai de ceasul morţii dar că nu e normal să intervii în poveste. Nici măcar atunci când oamenii mor.

Poynter Institute zice:

I. Seek the truth and report it

II. Act independently

III. Minimise harm

Jacqui spune:

1. Know the purpose of your own story

2. Be very clear to your subjects

3. Be aware of all the people you need to be loyal to

4. Don t make decisions for them

5. Seek other points of view

6. Find alternatives

7. Get closer to the story

Au fost aplauze sincere şi lungi, genul de aplauze pe care le simţi că îţi mulţumesc şi că nu sunt de complezenţă şi a fost tare plăcut să fii într-o sală plină de oameni care cred în puterea poveştilor. În pauza de masă aveam un zâmbet din ăla fericit şi am văzut şi alţi oameni umblând cu aceeaşi figură. Am auzit mulţi “mai vreau” şi şi mai mulţi “ce bine că m-am trezit şi am venit”.

Într-un episod viitor o să vă povestesc cum a fost la workshop cu Alex Tizon şi Pat Walters.

FOTO

Moş Nicolae pentru 23

 

V-am mai povestit despre Asociaţia Învingem Autismul . V-am mulţumit pentru ajutorul imens pe care l-aţi dat cu câteva clickuri care s-au transformat într-o finanţare importantă şi în şansa copiilor cu autism de a se integra în învăţământul de masă. Pentru că se apropie sărbătorile, mai am o poveste foarte  frumoasă de spus:

Din 2012 Asociaţia Învingem Autismul va deschide porţile unui centru pentru integrarea a 23 de copii cu autism. E un pas uriaş care are nevoie şi de ajutorul vostru pentru a se concretiza.

De Moş Nicolae aveţi ocazia să participaţi la cea mai distractivă petrecere, cu cele mai simpatice cadouri:

Va invitam alaturi de noi, marti, 6 decembrie, incepand cu ora 18.00 in Club Fabrica, str. 11 Iunie nr. 50, la cea mai distractiva petrecere de sezon - Mos Nicolae pentru 23.

In aceasta seara magica vom improviza teatral impreuna cu trupa ImproFUN si vom licita cu pasiune pentru servicii de dezvoltare personala, profesionala si nu numai. Si ca sa aveti energie sa cantati pana dimineata la Karaoke, va asteptam cu placinte aburinde si vin fiert aromat. Totul se petrece intr-un spatiu neconventional ce gazduieste expozitia de pictura realizata de Toma, copil cu autism. Gazda evenimentului este actrita Nuami Dinescu.

Daca doriti sa:

• invatati cum sa va documentati si sa scrieti creativ – workshop realizat de jurnalistul Cristian Lupsa, Decat o Revista
• aflati cum sa comunicati prin miscare – atelier de dans contemporan, sustinut de coregraf Andreea Novac, Atitude Ballet Studio
• descoperiti cum se gestioneaza stresul – workshop terapeutic organizat de psiholog Bogdana Bursuc, Mind Institute
• va decorati cu stil apartamentul – designerul interior Maria Dulhan
• va initiati in tainele fotografiei de nunta – fotograful Relu Calota
• preparati o masa copioasa pentru 12 persoane – bucătarul amator Constantin Marza
• petreceti un week-end doar cu prietenii sau partenerul(a), – un week-end de babysitting oferit de Oana Varlan, Invingem Autismul
• va transformati ideile intr-un proiect – consultanta in scriere de proiecte, Adrian Sorescu,www.strategicus.ro
• cunoasteti drepturile si obligatiile fata de o situatie data – consultanta juridica oferita de Elena si Georgeta Stoican
• va eliberati de emotiile acumulate la nivel corporal – sedințe de terapie cranio sacrală, Laura Prodan,www.craniosacral.ro
• va dezvoltati spiritul de echipa al grupului din care faceti parte – programul de 2 zile de teambuilding, Andreea Sorescu, trainer FDSC

participati la licitatie si veti obtine ceea ce va doriti!

Si daca veniti intr-un grup de 23 de prieteni, va asteptam cu premii surpriza (cum ar fi 23 de bilete la film)!

Sumele obtinute in urma evenimentului vor fi in totalitate folosite pentru amenajarea Centrului de zi de care vor beneficia 23 copii cu autism, centru coordonat de Asociatia Invingem Autismul in parteneriat cu Directia Generala de Asistenta Sociala a Municipiului Bucuresti.

Intrarea: 20 lei.

Va rugam RSPV pana miercuri, 30 noiembrie, ora 17.00, la adresa de e-mail:oana.varlan@invingemautismul.ro sau telefon: 0741198290

Activitatea prietenilor de la Asociaţia Învingem Autismul îmi este foarte dragă iar poveştile minunate pe care le creează mă impresionează de fiecare dată.

Iată una dintre ele (restul le găsiţi pe Facebook):

La petrecerea Moș Nicolae pentru 23 va fi lansată expoziția de picturi “Lumea lui Toma“, realizate de insuși Toma, care a împlinit luna aceasta 6 ani. Astfel, vei vedea în premieră operele speciale ale lui Tomi (cum este alintat) care pictează de la 3 ani, la puțin timp după ce a fost diagnosticat cu autism. Și dacă dorești, poți să și păstrezi pentru tine câte un tablou sau să dăruiești altul unei persoane dragi, în schimbul unei donații de 100 lei pentru asociația noastră.

Hai să ne vedem la petrecere şi să scriem împreună povestea acestui centru care va ajuta enorm copiii cu autism. Un tablou din “Lumea lui Toma” sunt sigură că ne va înveseli sărbătorile

Premiera “Adio, tovarăşi!”

Am fost aseară la premiera mondială a primului episod din seria documentară “Adio, tovarăşi” (Mulţumesc HIFILM pentru invitaţie). Începând de joi, 17 noiembrie, ora 22:10,  la TVR 1 nu trebuie să pierdeţi documentarul care încearcă să răspundă la întrebarea “De ce s-a prăbuşit Uniunea Sovietică?”

Regizor Andrei Nekrasov
Producători executivi Christian Beetz, Olivier Mille
Scris de Jean-François Colosimo, György Dalos și Andrei Nekrasov O coproducție gebrueder beetz filmproduktion și Artline Films

Ideea realizării unui astfel de documentar i-a venit producătorului Christian Beetz, acum trei ani, după ce s-a uitat la serialul american “The War”.

Nu şi-a dorit să spună istoria comunismului din perspectiva unui vest-european şi de aceea la scrierea scenariului au contribuit parteneri din Europa de Est. Cercetările au avut loc în 33 de arhive publice şi 35 de arhive private şi au fost strânse peste 700 de ore de filmare.

Aseară la premieră, Beetz ne-a spus că fiecare ţară implicată în producţia seriei “Adio tovarăşi” are un alt răspuns la întrebarea cheie. Cehii spun că dacă nu ieşeau ei în stradă, URSS ar fi rămas la locul ei. Polonezii cred că lor ar trebuie să li se mulţumească pentru că Papa era polonez. Ş.A.M.D.

Aşa cum spunea şi domnul Statomir aseară, documentarul “invalidează mitul unei societăţi comuniste monolite”, cu ajutorul vocilor extrem de diverse care spun povestea. Ruptura şi lacunele dintre generaţii capătă dimensiune şi vedem aceleaşi teme mari în toate ţările ex-comuniste.

Mi-a plăcut mult primul episod pentru că mi-a dat ocazia să trag cu ochiul la mişcarea underground din celelalte ţări comuniste, la formaţiile rock persecutate, la artiştii lichidaţi. Rockul, blugii şi mass-media din Vest lucrau peste tot.

În discuţia de după film a apărut ideea realizării unui documentar despre petrecerile şi nunţile desfăşurate în perioada comunistă. Reconstiuirea şi compararea imaginilor familiilor underground, cu ajutorul arhivelor private, sună excelent.

Seria documentara conţine şase episoade: Episodul 1: Victoria (1975-1979), Episodul 2: Războaiele (1980-1984), Episodul 3: Speranța (1985-1987), Episodul 4: Trezirea (1988), Episodul 5: Răzvrătirea (1989), Episodul 6: Colapsul (1990-1991).

De-abia aştept să le văd pe toate. Până atunci cred că o să-l ascult zilnic pe Vladmir Visotki

”Adio, Tovaras
i!” este programat de 16 canale de televiziune din 14 tari: Germania, Franţa, Irlanda, Polonia, Cehia, Slovacia, Lituania, Grecia, Finlanda, Norvegia, Elveţia, Estonia, România, Ungaria.

Tamangaş

Vă reamintesc că orice mână de ajutor înseamnă enorm pentru Tamango. Există un cont în care puteţi dona: LAZAR AURICA BCR – Giurgiu Mihailesti, sos. Giurgiu – Alexandria, Compl. Comercial Cont Euro : cod IBAN : RO41RNCB0148102806690002 Cont Lei : cod IBAN : RO68RNCB0148102806690001

Tamangaş are patru ani şi nu vorbeşte mult. Ceilalţi nepoţi ai lui Tamango îl tachinează uneori pentru că nu spune prea multe cuvinte. E atât de frumos şi de expresiv încât nici nu are nevoie să vorbească.

Când plânge sau e supărat, în ochii lui negri poţi să vezi toată durerea din lume. Suferă când nu primeşte cele mai multe dulciuri, când ceilalţi nu-l lasă să deseneze, când fetele îl pocnesc că nu e cuminte. Ar vrea să aibă lucrurile lui, pe care să nu i le mai ia nimeni. Îşi doreşte atât de mult ceva al lui încât orice vede este automat “a mia”. Brăţările mele, carneţelul, reportofonul. Într-o zi m-a mângâiat pe păr şi mi-a spus la ureche “a mia”, apoi a râs.

Altă dată mă ţinea de mâini şi când a văzut că n-am unghiile făcute şi-a strâmbat buza de jos şi m-a căinat: “- Aaaa, Anaa?!”. Mi le-a arătat pe ale lui, vopsite cu roz şi parcă încerca să-mi spună cu ochii că aşa trebuie, nu se poate să umbli fără ojă. Când într-o seară Aurica m-a îmbrăcat cu o fustă plisată şi o bluză colorată, Tamangaş m-a luat în braţe şi a zis “Ana, a mia!”.

În lunile în care am scris despre Tamango au existat două momente în care Tamangaş m-a făcut să plâng rău:

Mama lui este plecată în Franţa şi l-a lăsat în grija Auricăi. Când nu mai poate de dorul lui, vine înapoi la Valea Plopilor, măcar o noapte ca să-l strângă în braţe şi să-l adoarmă fericit. Într-o zi Tamangaş avea un tricou cu turnul Eiffel şi plângea într-una “mamo, mamo”, atârnat de fusta Auricăi. Adormise cu mama lângă el şi când s-a trezit nu mai era. Aurica îl mângâia pe păr, îl legăna şi-l întreba “Cine e mama ta? Eu sau Isaura?”. Cu capul ascuns în poala ei, Tamangaş a zis apăsat “tu!”.

Într-o dup-amiază, Aurica nu ştia de unde să se mai împrumute ca să cumpere pâine şi să hrănească toate gurile de care se îngrijea (17-20 de pâini pe zi). Stătea jos pe prispa acoperită, curăţa cartofi, plângea şi blestema- spre disperarea lui Tamango care o privea neputincios din pat şi care, de supărare, din când în când îşi rupea şuviţe de păr. Soţia lui Tamango este una dintre cele mai curate femei pe care le-am întâlnit. Nu suportă un fir de praf şi plânge când copiii fac mizerie şi “nu se mai cunoaşte” cât a muncit.

Cum stătea ea şi blestema Franţa că i-a luat copiii şi a lăsat-o slugă la nepoţi, că dacă nu se îngrijea de grădină să pună cartofi acum erau muritori de foame, că “ieşiţi afară fir-aţi ai dracului dă copii că mi-aţi mâncat zilili şi vieţişoara”, Tamangaş s-a ridicat de lângă ea, s-a dus în curte, a luat mătură mai mare decât el şi s-a întors pe prispă. Tamango îl privea din pat şi a zâmbit mulţumit. Aurica s-a uitat la el contrariată, copilul a privit-o curios, parcă să vadă dacă îl mai dă afară şi a început să măture încet firimiturile pe care le făcuseră ceilalţi nepoţi. Cum să nu iubeşti mogâldeaţa care încerca să şteargă toată supărarea bunicii cu mătura? Aurica a terminat de curăţat cartofii în linişte. În drum spre curte, unde urma să pună mâncarea de cartofi pe pirostrii, mi-a spus: ” E copii buni”.

Acum câteva săptămâni, am fost la Tamango să-i duc Decât o Revistă. Tamangaş era botos. La începutul verii le-am dus o minge de fotbal şi mi-a povestit că nu mai e, s-a spart. Apoi mi-a arătat cu braţele cât de mare ar trebui să fie mingea pe care şi-o doreşte.

De sărbători vreau să-i duc lui Tamangaş cea mai mare minge pe care o s-o găsesc. Dacă vreţi şi voi să-i faceţi o bucurie, scrieţi-mi şi ne organizăm.

Şi Vanesa îşi doreşte rechizite. Chiar dacă nu e înscrisă la şcoală, ar fi păcat să-şi piardă dorinţa de a învăţa.

Pentru Tamango cea mai mare bucurie ar fi să primească DVD-uri cu filmări din concerte şi din emisiuni şi reviste şi ziare în care a apărut. Dacă aveţi aşa ceva, ajutaţi-mă să-i facem sărbătorile frumoase. Amintirile şi telefoanele de la fani sunt puţinele lucruri care îl mai bucură.

Cea mai mare bucurie pentru mine ar fi să ştiu că Tamango nu va mai rămâne niciodată fără pastile. E vorba de 250-300 de lei lunar pe care nu-i mai are de când ajutorul pentru fiica handicapată a fost îngheţat. Cel puţin până când va ieşi la pensie şi preţul tratamentului va scădea, Tamango are nevoie de ajutor. După două accidente cerebrale, dacă întrerupi tratamentul, riscul unui nou accident este uriaş.

Vanesa

Când am intrat prima dată în curtea lui Tamango, Vanessa se ascundea după Aurica şi mă privea curioasă. După ce ne-am aşezat pe prispă, a stat la portiţă şi s-a uitat insistent la noi, fără să-mi vorbească.

Nu am mai văzut fetiţă mai frumoasă ca ea. Nu am mai văzut păr mai portocaliu şi mai inelat ca al ei.

Are nouă ani şi a fost abandonată în spital până la şapte luni când Aurica, bunica ei şi soţia lui Tamango, a luat-o şi a crescut-o ca pe fetiţa ei. A dat-o la şcoală, i-a spus poveşti şi a învăţat-o să nu se urce în maşinile negre că o iau “doctorii”. Tamango a plimbat-o cu căruţa şi a trimis-o cu nepoţii mai mari (Luis şi Vicente) la filmări pentru videoclipuri, scurtmetraje şi alte îndeletniciri artistice. Dacă ar fi fost sănătos, pe toţi i-ar fi făcut artişti, cu Gigi, fiul cel mic, în frunte.

foto Claudia Radulescu

La a doua vizită pe care am făcut-o la Valea Plopilor, ne-am împrietenit şi am început să vorbim. O atrăgeau mult carneţelul şi pixul meu. Când vedea că nu mai notez mic mă ruga să ne jucăm “de-a şcoala”. M-am mirat că o fetiţă aşa de mică are poftă să se joace de-a şcoala. Aurica m-a lămurit. Când era vremea să treacă clasa a II-a, părinţii ei au hotărât să o ia de la Valea Plopilor, să nu o mai lase să se ducă la şcoală şi să o pună să vadă de fraţii ei mai mici: Denis, Forfonel şi Leonard. Deşi are mijlocul subţire ca un copăcel tânăr, umblă cu Denis în braţe şi cu Forfonel atârnat de poale.

Îi place să fie  zbanghie şi poartă blugi pe sub fuste scurte,  tricouri înnodate şi părul în vârful capului. Tatăl ei o ceartă pentru că i se pare că la nouă ani ar fi cazul să poarte fustă lungă. Îşi face unghiile şi îi pictează şi pe frăţiori (chiar dacă Aurica se sperie că “le mănâncă calciul”). Se uită la toate fotografiile cu Tamango, mângâie revistele în care apare Tataia şi iubeşte să o asculte pe Aurica povestind cum era când Tamango era sănătos şi avea succes.  Într-o zi le-am dus documentarul The Shukar Collective Project şi a ţipat de fericire când s-a recunoscut pe ecran.

Nu ştiu ce-a fost cu Vanesa dar uneori mă trezesc că mi-e dor de ea şi de cum îmi spunea “Hai să vorbim noi două Ana”. Ultima oară când ne-am văzut, mi-a scris în carneţel că îşi doreşte: culori (acuarele), caiete, pix, două zgărzi (de purici, pentru căţeii ei), baloane, poveşti, cărţi de şcoală, ojă.

De Crăciun aş vrea să-i îndeplinesc dorinţele astea. Puteţi să mă ajutaţi? Îi plac mult animalele şi cred că ar face-o foarte fericită şi un atlas zoologic.

Data viitoare o să vă spun povestea lui Tamangaş, nepotul de 4 ani cu cei mai albi dinţi din lume care plânge aproape în fiecare zi de dorul mamei plecată în Franţa. Mi-a spus la ureche că i-ar plăcea mult o minge uriaşă.

La Multi Ani, Majestate